SAHASRARA

SAHASRARA
CONŞTIINŢA DUMNEZEIASCĂ SUPREMĂ

Al şaptelea şi cel mai înalt centru care ne pune în legătură cu DUMNEZEU este situat, în plan subtil, la nivelul creştetului capului. El este numit uneori în mod impropriu "CHAKRA coronară". Atunci când conştiinţa fiinţei umane este pe deplin dezvoltată şi plenar înflorită, ea se focalizează preponderent aici.
Tradiţia de a aşeza o coroană de aur - regească - împodobită cu anumite pietre preţioase pe capul unui rege provine de fapt din ideea că fiinţele umane cu conştiinţa cea mai elevată şi care au atins înţelepciunea trebuie să conducă o ţară sau grupurile sociale mari. Înţelegerea sa complexă şi unificată asupra realităţii ultime trebuie să depăşească cu mult pe aceea a supuşilor săi. Acesta este adevăratul concept de "rege filosof" sau de MARE ÎNŢELEPT.
Importanţa primordială a acestui centru suprem al conştiinţei se întâlneşte de asemenea în simbolismul majorităţii religiilor. În tradiţia creştină se obişnuia, deloc întâmplător, ca anumiţi călugări să-şi radă zona creştetului, lăsând aici un cerc gol. În tradiţia secretă evreiască aceeaşi zonă se acoperă cu o calotă sferică. Arta religioasă împodobeşte adesea zona creştetului cu un nimb sau cu un halou luminos.
Indienii Hopi spun cu privire la legătura omului cu acest centru: „Aici (zona creştetului), când el (omul) s-a născut era un punct moale care era „uşa deschisă” prin care el a primit viaţa şi putea să comunice cu Creatorul său - DUMNEZEU. În momentul ultimei faze a creaţiei sale, punctul moale s-a întărit, iar pentru el uşa s-a închis. Ea rămâne închisă astfel până la moartea lui (cu excepţia iniţiaţilor care ajung să o deschidă în timpul vieţii pământeşti), deschizându-se atunci pentru ca viaţa sa să plece în mod tainic aşa cum a venit...”
Tradiţia yoghină secretă acordă o semnificaţie similară acestei zone care este moale la copil, indicând că ea se întăreşte gradat pe măsură ce calităţile intuitive ale copilului diminuează, pe măsura ce are loc dezvoltarea şi amplificarea aspectului raţional şi a funcţionării predominante a egoului. Punctul yoghin de vedere arată totuşi că această uşă tainică poate fi redeschisă prin atingerea celor mai înalte stări de SAMADHI. Yoghinii foarte avansaţi spiritual au conştient şi la voinţă acces la acest centru. Aceşti yoghini desăvârşiţi devin astfel pe deplin conştienţi în prezent de cursul luat de evenimentele viitoare. Unii dintre ei sunt cunoscuţi chiar ca anunţându-şi şi ştiind cu precizie data exactă şi timpul în care conştiinţele lor împăcate şi calme, în compania discipolilor lor cei mai apropiaţi, îşi abandonează complet detaşate, corpurile fizice. Fără îndoială că trezirea, stăpânirea, controlul şi gradul de conştiinţă extrem de evoluată pe care toate acestea le presupun sunt destul de rare.
Doar la nivelul acestui centru suprem toate distincţiile conştiinţei obişnuite sunt aproape pe deplin anulate. Conştiinţa acum gigantică, datorită trezirii plenare a lui SAHASRARA, este extinsă în imensitate cu mult dincolo de punctul la care mai poate funcţiona limbajul descriptiv. O asemenea conştiinţă plenar expansionată cuprinde planete, galaxii sau este extinsă plenar în TOT Macrocosmosul.
În acest centru există o vastă conştiinţă divină, atotputernică, pură, beatifică ce nu cunoaşte niciodată limite. Până şi diferenţierea dintre experimentator şi obiectul experienţei încetează aproape în întregime aici. În tradiţia yoghină secretă, SAHASRARA este reprezentată printr-un lotus cu o mie de petale, de 3-4 ori mai mare decât cele 6 CHAKRA-e, iar experienţa lui înaltă, supremă, dumnezeiască este comparabilă numai cu lumina ALB STRĂLUCITOARE, orbitoare şi foarte intensă a mii de sori. Orice descriere a experienţei beatifice, supreme la acest nivel trebuie în mod necesar să fie exprimată într-un context extrem de simbolic, încât este foarte dificil să fie tratată în cadrul psihologiei.
Deşi, într-un anumit sens, această experienţă este dincolo de toate cunoştinţele actuale ale psihologici moderne, deoarece ea depăşeşte extraordinar de mult limitările psihismului, este totuşi în mod evident de o importanţă vitală pentru acest subiect. Ea oferă totdeauna un punct de vedere extrem de bogat în semnificaţii şi foarte avantajos, de la nivelul căruia mintea noastră poate fi apreciată cu luciditate şi maximă detaşare în modul cel mai clar. Aceasta ne serveşte în practica autentică YOGA drept punct crucial de orientare. Deşi SAHASRARA se află cu mult dincolo de domeniul funcţionării mentalului, ea totuşi ne oferă totdeauna cheia unei texturi inefabile în care funcţionarea şi misterele minţii devin perfect inteligibile.
La nivelul lui SAHASRARA toate aspectele experienţei pot fi în mod armonios integrate într-o teorie unificată. De altfel, natura esenţială a acestei stări beatifice este atât de complexă şi plenar dumnezeiască pentru natura fiinţei umane încât, pentru a fi complet descrisă, orice teorie psihologică trebuie să fie cel puţin în parte compatibilă cu existenţa acestei supreme condiţii existenţiale care ne face să trăim starea de nemurire şi integrare în eternitatea divină.
Aşa cum mai mult sau mai puţin am ajuns fiecare să realizăm prin experienţă lăuntrică, mentalul nu este esenţa noastră ultimă (SINELE NEMURITOR (ATMAN)), deoarece toate gândurile noastre vin prin REZONANŢĂ şi sunt „hrănite” dintr-un Mental mai vast decât al nostru, UNIVERSAL, ce există în MACROCOSMOS. La rândul său, vitalul nu este esenţa noastră ultimă (SINELE NEMURITOR (ATMAN)), nici sentimentele, nici faptele noastre, deoarece toate impulsurile lor provin prin REZONANŢĂ dintr-un Vital mai larg decât al nostru şi universal ce există în MACROCOSMOS şi la fel, nici acest corp fizic nu este esenţa noastră ultimă (SINELE NEMURITOR (ATMAN)), căci componentele sale vin dintr-o Materie ce există în MACROCOSMOS şi se supun unor legi atotcuprinzătoare universale.
Care este deci acest aspect de esenţă DIVINĂ din noi care, fără să fie rezultanta mediului nostru ambiant (apropiat), a familiei noastre, a tradiţiilor, a transformărilor pe care le generează căsătoria, a meseriei noastre şi fără să fie Jocul Naturii universale sau a circumstanţelor (care generează în noi înşine rezonanţe), face ca noi să fim "eu", chiar dacă tot restul s-ar prăbuşi ? Şi care, mai ales, rămâne "eu" (SINELE ETERN) când tot restul se prăbuşeşte în momentul revelării şi atingerii adevărului ultim care face cu putinţă ELIBERAREA.
În cursul analizei noastre anterioare, am vorbit despre diferiţi centri de forţă (CHAKRA-e) care controlează anumite niveluri de conştiinţă şi am văzut că în spatele acestor centri există o conştiinţă-forţă care se mişcă şi leagă între ele diferitele noastre stări de existenţă (unul dintre primele rezultate ale liniştirii mentale şi pacificării vitale fiind cel mai adesea separarea acestei conştiinţe-forţă de activităţile mentale şi vitale în care ea este de obicei înghiţită) şi unii dintre noi chiar am simţit că acest curent de forţă, sau de conştiinţă este realitatea fundamentală a fiinţei noastre, aflată în spatele tuturor stărilor noastre.
Dar această conştiinţă-forţă este totdeauna conştiinţa cuiva. Cine este, prin urmare, conştient în noi? Care este centrul, stăpânul? Sau putem noi să ne imaginăm în mod aberant că suntem doar marionetele unei Fiinţe universale? Care este adevăratul nostru centru, întrucât toate aceste activităţi mentale, vitale şi psihice sunt de fapt activităţi MACROCOSMICE, universale ce se reflectă în fiinţa noastră (MICROCOSMOS) prin REZONANŢĂ? Adevărul este dublu: şi în nici un caz nu suntem marionete, decât doar atunci când ne încăpăţânăm în mod prostesc să considerăm personalitatea aparentă ca fiind noi-înşine sau esenţa noastră (SINELE NEMURITOR (ATMAN)) căci în realitate ea este marioneta. Noi avem fiecare un centru individual, pe care unii yoghini îl numesc fiinţa psihică şi un centru cosmic sau fiinţa centrală care este SAHASRARA. Pas cu pas noi trebuie să le regăsim şi să le conştientizăm atât pe unul cât şi pe celălalt, urmărind să devenim stăpânii tuturor stărilor noastre. Acum, cu ajutorul lui SAHASRARA, ne vom îndrepta atenţia către descoperirea centrului nostru individual, psihicul, care mai este numit şi suflet.
Acesta este în acelaşi timp lucrul cel mai simplu din lume şi totodată cel mai dificil. Este cel mai simplu, pentru că un copil înţelege cel mai uşor aceasta, sau mai degrabă el trăieşte aceasta în mod spontan - el este rege, el râde! El trăieşte firesc în fiinţa sa psihică (există aspecte şi grade, dar toate acestea sunt aproape vizibile cu ochiul liber. Nu întâmplător BRANCUŞI spunea că: ÎN MOMENTUL ÎN CARE ÎNCETĂM SĂ MAI FIM COPIL SUNTEM DEJA UN OM MORT. Este lucrul cel mai dificil, pentru că această spontaneitate este curând acoperită de tot felul de idei, de sentimente. Atunci începem să vorbim despre suflet, ceea ce înseamnă că nu mai înţelegem mai nimic despre el. Toate suferinţele adolescenţei sunt tocmai istoria unei lente încărcări psihice (aceasta este numită "criză de creştere", dar în realitate ea este o criză de sufocare, aşa-zisa maturitate fiind atinsă atunci când sufocarea a devenit o stare naturală). Toate dificultăţile căutătorului sunt istoria inversă, a unei extirpări lente a tuturor amestecurilor mentale şi vitale. Totuşi ea nu este doar o călătorie inversă, mai întâi pentru că nu se revine niciodată înapoi şi apoi pentru că copilul psihic pe care îl regăsim la capătul călătoriei (un capăt care este totdeauna la început) nu mai este un capriciu momentan, ci o suveranitate conştientă. Căci psihicul este o fiinţă, el creşte - este miracolul unei copilării eterne într-o împărăţie din ce în ce mai vastă. El este permanent înăuntru, precum un copil care trebuie să se nască", spune RIG VEDA (IX 83.3). Să ne amintim din nou şi să păstrăm mereu vii în noi cuvintele divin revelatoare ale lui IISUS: "Lăsaţi copiii să vină la mine, căci a lor va fi împărăţia cerurilor".
Urmărind să realizăm cunoaşterea de sine cu ajutorul lui SAHASRARA ne dăm cu uşurinţă seama că primele manifestări ale psihicului sunt bucuria şi iubirea. O bucurie care poate fi uimitor de intensă şi de puternică, dar fără exaltare - liniştită şi adâncă ca şi marea - şi uneori fără obiect. Bucuria psihică, ca stare de rezonanţă cu energiile subtile ale bucuriei din MACROCOSMOS, nu are nevoie de nimic pentru a exista, ea este; chiar aflându-ne în interiorul unei închisori ea nu poate fi împiedicată să existe, căci ea este o stare, nu un sentiment, precum râul care curge şi este mereu vesel peste tot pe unde trece, în noroi sau peste stânci, în câmpii sau prin munţi. O iubire care nu este contrariul urii şi care, în afară de rezonanţa cu energiile subtile ale iubirii din MACROCOSMOS, nu are nici ea nevoie de nimic pentru a exista, ea este; ea străluceşte liniştită în tot ceea ce întâlneşte, în tot ceea ce vede; în tot ceea ce atinge, pentru că ea atunci (datorită REZONANŢEI cu energiile iubirii) nu poate fi împiedicată să iubească, aceasta este starea sa; nimic nu este jos pentru ea, nici prea înalt, nici degradant, nici impur; flacăra sa, ATUNCI CÂND CU ADEVĂRAT EXISTĂ, nu poate fi întunecată şi nici bucuria sa.
Există şi alte semne care revelează psihicul: pentru el totul este uşor, nimic nu-l apasă şi el apare mai mereu ca şi cum lumea ar fi jocul său; el este invulnerabil, nimic nu-l atinge, ca şi cum el ar fi pentru totdeauna dincolo de tragedii, salvat deja din toate accidentele; el este magicianul, el vede; el este liniştit, foarte liniştit ca un mic suflu în adâncul fiinţei; vast ca şi cum el ar fi marea de milioane de ani. Căci, privit ca o manifestare individuală a Sufletului lui DUMNEZEU, el este etern. Totodată el este liber, nimic nu-l poate prinde: nici viaţa, nici oamenii, nici ideile, nici doctrinele, nici ţările - el este dincolo, întotdeauna dincolo şi totuşi el este prezent în inima oricărui lucru, ca şi cum ar fi unul cu tot. Căci el este o oglindire a lui Dumnezeu în noi.
Pentru ochiul celui care vede cu ajutorul lui SAHASRARA armonios trezită, iată cum apare psihicul: când privim pe cineva care este conştient de sufletul său şi trăieşte în sufletul său, avem impresia inefabilă că coborâm, că intrăm în mod tainic şi profund în persoana sa, iar aceasta se produce în general, atunci când, având SAHASRARA suficient de activată, privim ochii oamenilor (există ochi în care nu simţim nevoia să intrăm pentru că sunt opaci precum o uşă închisă, dar în alte cazuri există ochi minunaţi ca nişte paradisuri care sunt deschişi şi în care parcă suntem chemaţi să intrăm); apoi întâlnim destul de aproape, undeva în plan subtil, în spate, ceva care vibrează, care câteodată străluceşte şi scânteiază. Şi atunci, dacă ne lăsăm înşelaţi de anumite aspecte, spunem: "O, acest om are un suflet viu", când de fapt noi nu simţim sufletul, ci vitalul său.
Pentru a găsi şi fuziona cu sufletul respectivei fiinţe umane, trebuie să trecem dincolo de suprafaţa, să ne scufundăm în adâncime şi să intrăm resimţind parcă senzaţia că coborâm într-un canal luminos foarte adânc, tăcut, imobil şi atunci acolo AVEM REVELAŢIA că există ceva care este cald, liniştit, extraordinar de bogat în conţinut şi imobil, foarte plin şi gingaş iar acesta este chiar sufletul. Şi dacă insistăm să realizăm o cât mai deplină fuziune cu el şi suntem noi înşine PE DEPLIN conştienţi, resimţim un fel de plenitudine euforică ce dă impresia unui aspect care conţine adâncimi insondabile. În acele clipe intuim şi simţim că dacă am rămâne suficient de mult timp acolo ni se vor revela unele secrete ale acelei fiinţe umane ce ne apar ca şi reflexia a ceva care este etern într-o apă foarte liniştită. Aprofundând acea stare de fuziune noi simţirii că limitele timpului nu mai există. Atunci avem impresia că întocmai ca şi acel suflet, sufletul nostru a existat din totdeauna şi va exista în eternitate.
Dar acestea sunt numai semne, traducerea exterioară a ceva care există în sine şi a cărui experienţă directă prin fuziune plenară putem să o avem. Cum să deschidem c ajutorul lui SAHASRARA porţile psihicului? Căci el este bine ascuns. Şi în primul rând, el este ascuns de către ideile şi sentimentele noastre, care îl jefuiesc şi îl maimuţăresc fără milă; noi avem atâtea idei asupra a ceea ce este înalt şi ceea ce este jos, pur şi impur, divin şi nedivin, atâtea mici zăvoare sentimentale şi prejudecăţi prosteşti în legătura cu ceea ce merită să fie iubit sau nu, încât acest sărman psihic n-are prea multe şanse de a ni se revela, locul său este deja luat de această amestecătură; de îndată ce trece de vârful nasului el este imediat înhăţat de către vital, care face din el strălucitoarele sale exaltări, emoţiile sale divine şi palpitante, iubirile sale acaparatoare, generozităţile posesive, estetica sa ţipătoare; el este pus în cuşcă de către mental, care face din el idealurile sale exclusive, filantropiile sale infailibile, regulile sale închistate; şi de către Biserici, nenumărate Biserici care-l pun în articole şi dogme.
Unde este în realitate psihicul în toate acestea? El este totuşi acolo, divin, răbdător, străduindu-se să pătrundă în noi sub forma sa de copil, prin toate crustele şi servindu-se de tot, într-adevăr de tot ceea ce i se dă sau i se impune, fiindcă adeseori el lucrează cu ceea ce are, aşa cum se spune. Şi aceasta este în realitate marea primejdie, fiindcă atunci când psihicul iese din ascunzătoarea sa, el împrăştie o asemenea măreţie asupra a tot ceea ce atinge, încât noi confundăm în mod firesc adevărul său luminos cu circumstanţele revelării sale. Tocmai de aceea, cel care a avut revelaţia psihicului său ascultând într-o zi muzica lui Beethoven, se va grăbi, să spună: doar muzica este adevărată şi divină în această lume şi nimic altceva în afara muzicii; tot astfel un altul care şi-a simţit sufletul contemplând imensitatea mării, îşi va face o veritabilă religie din întinderea mării; iar un altul va vorbi la fel despre profetul său, capela sa, evanghelia sa.
Astfel, fiecare îşi clădeşte o SUI GENERIS construcţie în jurul propriului său nucleu de experienţă. Însă totdeauna psihicul este în totalitate liber: el este în mod minunat liber de tot şi de toate! El nu are nevoie de nimic pentru a exista, el este chiar esenţa libertăţii şi se foloseşte de micile sau marile noastre muzici, de scripturile noastre sublime sau mai puţin sublime, pentru a face o breşă în această cuirasă a omului, prin care el va putea ieşi; el îşi împrumută puterea şi iubirea, bucuria, lumina, irezistibilul său Adevăr deschis tuturor sentimentelor, tuturor doctrinelor noastre, pentru că aceasta este singura şansă care se dă pentru a vedea lumina zilei, singurul lucru pe care el îl are pentru a se exprima; însă în acelaşi timp aceste emoţii, aceste idei, aceste doctrine îşi trag întreaga îndrăzneală din psihic, ele îl acaparează şi îl înrobesc, ele iau din acest element de Adevăr pur certitudinile lor indiscutabile, adâncimea lor exclusivă, universalitatea lor în sens unic.
Îngroparea psihică este în cele din urmă atât de completă, amestecul este atât de deplin, încât noi nu mai recunoaştem psihicul acolo şi nu mai putem extirpa contrafacerea fără i distruge însăşi înfăţişarea adevărului - tocmai de aceea, lumea înaintează astfel, împovărată de jumătăţi de adevăr care sunt adeseori la fel de goale ca şi minciunile. Adevărata dificultate aici nu este să ne eliberăm de rău, dacă ştim bine cum arată el - cel puţin dacă suntem pe deplin sinceri cu noi înşine, el nu rezistă ca să ne eliberăm de un bine care este doar opusul răului şi care ne-a închis pentru totdeauna porţi asupra unei porţiuni de adevăr.
Dacă vrem să trăim experienţa directă a psihicului în puritatea sa cristalină, minunat de proaspătă, aşa cum există el irezistibil în afara tuturor capcanelor noastre pentru a-l prinde, în afara a tot ceea ce gândim despre el, trebuie să-l realizăm în noi cu ajutorul lui SAHASRARA, o stare- de deplină transparenţă; ajungând aici ne vom da seama că Beethoven, marea, biserica, nu erau decât instrumentele acestei transparenţe - conştientizând că întotdeauna acestea erau acelaşi lucru; odată ce ajungem să fim clari. Adevărul cuprinde spontan viziunea, bucuria: totul fiind acolo fără să mai fie nevoie să facem ceva; pentru că Adevărul este lucrul cel mai natural din lume, restul întunecând totul împreună cu mentalul şi vitalul cu vibraţiile lor dezordonate şi prin complicaţiile lor savante. Toate disciplinele spirituale demne de acest nume, toate TAPAS-urile nu trebuie să tindă, în final, decât către aceasta culme cu totul naturală în care nu mai avem nevoie de efort - efortul fiind încă o piedică sau altfel spus, încă o îngreunare a fiinţei. Căutătorul nu trebuie deci să evite să intre în bruiajul mentalului moral, nici să facă aparent imposibila separare a binelui şi răului, pentru a elibera psihicul, căci, la urma urmelor, utilitatea binelui şi a răului este în mod intim legată de nocivitatea lor reciprocă (exemplu: iubitul meu mi-a luat de pe mine haina de păcat şi eu am lăsat-o să cadă, bucurându-mă; apoi el a ridicat de pe mine haina mea de virtute, dar atunci eu eram goală şi plină de ruşine. Fiindcă m-am înspăimântat de starea în care mă aflam ATUNCI, voiam să-l împiedic. Dar în acea clipă, când mi-a smuls-o de pe mine cu forţa, am văzut cum tocmai prin aceste HAINE sufletul meu îmi fusese ascuns). Pur şi simplu, căutătorul se va strădui să decanteze totul în tăcere, pentru că tăcerea este curată în sine, fiind întocmai ca o apă purificatoare. "Nu încercaţi să spălaţi una câte una petele hainei (spune tradiţie caldeeană străveche), ci mai bine schimbaţi-o în întregime". Este ceea ce marii yoghini numesc o transformare de conştiinţă. în această stare de transparenţă ce se amplifică cu ajutorul lui SAHASRARA, vechile obiceiuri ale fiinţei se vor desface în linişte şi vom simţi o altă poziţie a conştiinţei - nu o poziţie intelectuală, ci apariţia unui centru fundamental de gravitaţie.
Cu ajutorul lui SAHASRARA vom conştientiza la înălţimea inimii, dar mai în profunzime decât centrul vital al inimii (care doar acoperă psihicul şi îl copiază), o zonă mai luminoasă şi mai intensă decât celelalte, care este ea şi punctul lor de convergenţă - centrul psihic. În această etapă, tot cu ajutorul lui SAHASRARA vom simţi un curent de conştiinţă-forţă formându-se în noi, individualizându-se, circulând în corp şi devenind din ce în mai întins pe măsură ce se degajează de activităţile sale mentale şi vitale, dar care, în acelaşi timp, se aprinde în centru, precum un foc, AGNI. Acesta este adevăratul eu din noi.
Noi spunem adeseori că "avem nevoie să cunoaştem", că "avem nevoie să iubim", dar în realitate cine are nevoie în noi cu adevărat? Desigur nu micul ego, atât de satisfăcut de el însuşi, nici mentalul bonom care se învârte în cerc, nici vitalul apucător care caută să ia şi iar să ia, ci undeva, nebănuit, în spate există acest foc care nu se stinge; el este cel care are în realitate nevoie, pentru că el îşi aminteşte de altceva. I se spune "prezenţa, dar el este mai degrabă precum o absenţă sfâşietoare, ca o lipsă vie pe care o purtăm înăuntru şi care încălzeşte, care arde, care se extinde din ce în ce mai mult, şi care sfârşeşte prin a deveni reală, singura realitate într-o lume în care ne întrebăm dacă oamenii trăiesc sau dacă doar se fac că trăiesc. Acela este eul de foc, singurul cu adevărat din lume, singurul lucru care nu se prăbuşeşte: "O fiinţă cu adevărat conştientă este spontan focalizată în centrul eului, care guvernează trecutul şi viitorul, acesta care este precum un foc fără fum... acesta trebuie separat cu răbdare de propriul său corp ", spune KATHA UPANISHAD (IV 12-13). Acesta este, "copilul închis în caverna secretă", despre care vorbeşte RIG VEDA (V.2 1), "fiul cerului în corpul pământului" (III. 25.1), el este cel permanent treaz în toţi cei care dorm" (KATHA UPANISHAD V.8), "el este acolo, în mijlocul locuinţei sale" (RIG VEDA 1. 70. 2), "el este nepieritor ca viaţa şi ca suflul existenţei noastre, el este precum copilul nostru etern" (1. 66. 1), el este "Regele nostru strălucitor care ne era ascuns" (I. 23.14). Acesta este Centrul, Maestrul, locul unde totul comunică: "Un spaţiu însorit, mirific, generator de beatitudine, unde totul este pentru totdeauna cunoscut" (Sri Aurobindo, "SAVITRI").
Dacă, cu ajutorul lui SAHASRARA am ajuns să simţim plenar acest Soare interior, această flacără, această viaţă vie - căci ştim cu toţii că există atâtea vieţi "moarte" - chiar şi numai pentru o secundă într-o existenţă, atunci totul se transformă pentru noi: FIINDCĂ MEREU VA PERSISTA o amintire în faţa căreia toate celelalte pălesc. Este Amintirea. Şi dacă suntem credincioşi acestui AGNI (foc) divin care arde, el va creşte (prin rezonanţă cu AGNI din MACROCOSMOS) din ce în ce mai mult, apărând ca o fiinţă vie în carnea noastră, ca o nevoie neobosită de DUMNEZEU. Şi va fi din ce în ce mai concentrat înăuntru, închis, sfâşietor ca ceva care nu ajunge să se descătuşeze. Alteori el va fi conştientizat ca o senzaţie teribilă a ceva care împiedică vederea şi trecerea: şi dacă încercăm să trecem prin el ne dăm imediat seama că încă suntem în faţa unui perete. Şi atunci ne lovim de el, ne lovim şi iar ne lovim şi nu trecem.
Apoi, cu ajutorul aspiraţiei către DUMNEZEU, cu ajutorul voinţei, nemairăbdând această stare, tensiunea noastră psihică va atinge într-o zi punctul său de răsturnare şi vom avea următoarea experienţă: presiunea energiei devine atât de mare şi imensitatea, aspiraţiei noastre va fi atât de puternică, încât ceva parcă basculează FULGERĂTOR în conştiinţă. În loc să fim afară încercând să fim înăuntru, realizăm acum că suntem înăuntru: şi din clipa în care suntem înăuntru, absolut totul se transformă complet pentru noi. Tot ceea ce înainte ni se părea adevărat, natural, normal, real, tangibil, ne va apare imediat după aceea foarte grotesc, foarte caraghios, foarte ireal, foarte absurd. Dar abia atunci noi putem spune că am atins ceva care este adevărat la modul suprem şi veşnic frumos, şi pe acesta nu-l vom mai pierde niciodată.
"O, Foc, o, AGNI atunci când tu te naşti în întregime în noi, tu devii creşterea sublimă, expansiunea supremă a fiinţei noastre; întreaga măreţie şi întreaga frumuseţe se află în culoarea ta plăcută şi în viziunea ta perfectă. O, întindere, tu eşti plenitudinea care ne duce la capătul drumului, tu eşti o mulţime de bogăţii răspândite în toate părţile." (RIG VEDA III. 1.12). Adevărata viaţă ni se revelează ca şi cum niciodată până atunci n-am fi văzut ziua. Este necesar doar să îndepărtăm prisma şi imediat lumina este pentru noi alta: dacă ne-o punem din nou, lumina atunci ne va apare ca şi înainte descompusă. Ei bine, acest proces este tocmai ceea ce se petrece în noi în cazul trezirii lui SAHASRARA: restabilim albul. În conştiinţa obişnuită lumina este mai mereu descompusă iar noi cei care ne activăm în mod adecvat SAHASRARA restabilim albul.
Yoghinii mai explică această experienţă şi astfel: este ca şi cum am fi aşezaţi în faţa unei uşi închise, asemănătoare unei porţi grele de bronz, şi rămânem acolo vrând ea să se deschidă să trecem în cealaltă parte. Atunci întreaga noastră conştiinţă, întreaga noastră aspiraţie este parcă reunită într-un fascicul şi înaintează împingând, împingând în această uşă, impulsionând din ce în ce mai mult, cu o energie binefăcătoare crescândă, până când, dintr-o dată, uşa cedează. În momentul în care intrăm, totul se petrece ca şi cum am fi aruncaţi în lumină cu ajutorul lui SAHASRARA. Atunci ne naştem cu adevărat din punct de vedere spiritual.
Dintre toate experienţele pe care le trăim atunci când cu ajutorul lui SAHASRARA se deschide poarta psihicului, cea mai imediată şi mai irezistibilă este experienţa directă a faptului că am existat dintotdeauna şi vom continua să existăm pentru totdeauna. Intrăm astfel fulgerător într-o altă dimensiune divină, în care avem revelaţia că suntem bătrâni precum lumea şi totodată veşnic tineri. Tot atunci realizăm că această viaţă este o experienţă, o verigă, într-o succesiune neîntreruptă de experienţe care se întinde în spatele nostru şi se continuă în viitor. Totul se lărgeşte atunci la dimensiunile MACROCOSMOSULUI şi detaşarea spirituală ce apare ne permite să realizăm ACUM ce fel de om am fost şi ce greşeli am făcut. Toate valorile sunt pentru noi modificate şi atunci DIVINA ÎNŢELEPCIUNE ia locul INTELIGENŢEI NOASTRE LIMITATE. O înţelegere divină şi o compasiune absolută ne inundă acum fiinţa. Prin trezirea lui SAHASRARA totul se aeriseşte , ca şi cum am trece fulgerător de la o viaţă a peşterilor la o viaţă a platourilor înalte; totul se leagă şi se asamblează acum în mod armonios ca şi cum străvechea noastră enigmă s-ar dezlega într-un suflu de lumină dumnezeiască; moartea nu mai există de acum înainte pentru noi, doar ignorantul poate muri. Cum ar putea să mai moară ceea ce este pe deplin conştient de DUMNEZEU?
Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt de-a pururi", spune yoghinul cu SAHASRARA armonios activată. 'Chiar dacă era bătrân şi istovit, el devine tânăr din nou" spune RIG VEDA (II. 4.5). "Acela nu mai este constrâns a se naşte şi nici nu moare" spune BHAGAVAD-GITA; iar ceea ce este numai pentru că era înlănţuit ca să fie, aceasta nu va mai fi."
Prin intermediul lui SAHASRARA ni se revelează SINELE NEMURITOR (ATMAN) care este "nenăscut, străvechi, veşnic" şi realizăm că "el nu este distrus prin distrugerea corpului." "Aşa cum un om îşi aruncă veştmintele uzate şi îşi pune altele noi, tot astfel fiinţa nemuritoare (ATMAN) încarnată se dezbracă de corpurile sale şi se leagă de altele care sunt noi. Este sigura moarte a ceea ce se naşte, este sigura naştere a ceea ce moare" (BHAGAVAD GITA II. 18. 20. 22. 27).
Ceea ce este numit în mod comun reîncarnare nu este un lucru specific învăţăturii yoghine milenare; toate tradiţiile străvechi ale înţelepciunii vorbesc de reîncarnare, din Extremul Orient şi până în Egipt şi la neo-platonicieni (este interesant de observat că Părinţii Bisericii, la conciliul din Alexandria, se întrebau de asemenea dacă nu ar trebui să admită reîncarnarea), însă doctrina YOGA îi dă un sens nou. Căci din clipa în care ieşim din mica viziune momentană a vieţii unice în aparenţă întreruptă de către moarte, sunt posibile două atitudini: ne putem gândi ca şi spiritualiştii exclusivişti, că toate aceste vieţi sunt un lanţ dureros şi inutil din care trebuie să ne eliberăm cât mai repede pentru a ne odihni în DIVIN, în BRAHMAN (DUMNEZEU) sau NIRVANA; sau putem crede în mod înţelept că ansamblul acestor vieţi reprezintă o creştere gradată şi o evoluţie a conştiinţei care, în cazul yoghinilor desăvârşiţi, culminează într-o desăvârşire terestră; altfel spus trebuie să credem că există evoluţie, o evoluţie (în conştiinţă) a conştiinţei aflată în spatele evoluţiei speciilor, şi că această evoluţie spirituală în final ajunge să conducă la o realizare divină individuală şi colectivă pe Pământ.
Ne putem întreba de ce unii spiritualişti nu au văzut ca fiind posibilă această realizare divină terestră ? În această direcţie este necesar să specificăm că este vorba de spiritualişti relativ moderni, fiindcă VEDA şi probabil şi alte tradiţii încă nedescifrate, dovedesc contrariul pentru cel înţelept. Se pare, că în această direcţie, spiritualitatea epocii noastre istorice este marcată de o întunecare a conştiinţei ce survine în paralel cu dezvoltarea sa mentală. Apoi, ar fi fost într-adevăr surprinzător ca spiritualiştii să fi ajuns la concluzii diferite de premisele lor din moment ce în marea majoritate ei au plecat de la ideea că lumea terestră este o iluzie sau un domeniu intermediar mai mult sau mai puţin supus cărnii şi diavolului.
Prin urmare este logic ca ei nu puteau ajunge decât acolo unde îi conduceau premisele lor: în mod spontan ei au căutat eliberarea sau salvarea, în afara lumii. În loc să exploreze cu răbdare şi înţelepciune resursele umane, mentale, vitale, fizice şi psihice, pentru a le elibera din carapacea lor şi a le largi, pe scurt pentru a le diviniza, aşa cum au făcut înţelepţii vedici şi probabil toţi înţelepţii străvechilor Mistere, împreună cu unii yoghini, ei au respins totul şi au vrut "să sară direct din mentalul pur în Spiritul pur". Tocmai de aceea, în mod natural, ei nu puteau vedea ceea ce refuzau să vadă. Şi materialiştii, de asemenea, s-au confruntat cu acelaşi impas, dar în sens invers; ei au explorat o mică margine a realităţii fizice şi apoi au respins tot restul; plecând de la ideea că singura materia este reală şi tot restul e o halucinaţie, ei nu puteau ajunge decât acolo unde îi conduceau premizele lor. Cu toate acestea, dacă pornim în căutarea adevărului cu simplitate, fără prejudecăţi, plini de deschidere către adevăr şi cu o încredere deplină în posibilităţile integrale fabuloase ale omului, vom avea fără îndoială şansa să ajungem la o cunoaştere divină integrală şi deci la o viaţă integrală în care predomină fericirea.
Înfăţişată din punctul de vedere al unei evoluţii necesare a conştiinţei, reîncarnarea nu mai este un cerc inutil aşa cum au văzut-o unii, sau o extravagantă imaginativă aşa cum au considerat-o alţii. Cu o claritate deplină, YOGA ne debarasează, de "romanul foileton spiritual" ce reprezintă aspectul lamentabil în care au degenerat atât de multe conştiinţe iniţiatice serioase, după sfârşitul epocii Misterelor, şi ne invită la o experimentare nu neapărat extra-lucidă, ci pur şi simplu lucidă. Nu este deloc vorba să "credem" în reîncarnare, ci s-o experimentăm şi, mai întâi să ştim în ce condiţii este posibilă ea ca experienţă. Iată o problemă practică de mare însemnătate pentru dezvoltarea noastră integrală în decursul timpului. Odată ajunşi aici realizăm că nu mărunta personalitate de suprafaţă este cea care se reîncarnează, chiar dacă aceasta îi dezamăgeşte pe cei care se văd veşnic domnul Ionescu, o dată în nădragi galezi, apoi altă dată în pantaloni de satin până la genunchi, apoi în pantaloni sintetici - ceea ce ar fi de altfel plictisitor.
Sensul reîncarnării este în acelaşi timp mult mai profund şi mai vast. Întreaga noastră personalitate de faţadă se dezintegrează o dată cu moartea; ansamblul vibraţiilor mentale care s-au amestecat în jurul nostru prin repetarea lor obişnuită şi care formează egoul nostru mental, sau corpul mental, se dezintegrează şi se reîntoarce în Mentalul universal; la fel şi vibraţiile vitale care formează ego-ul nostru vital, sau corpul vital, se dezintegrează la rândul lor în Vitalul universal, aşa cum corpul fizic se descompune în componentele sale naturale reîntorcându-se în Materia universală. Nu rămâne neafectat decât psihicul care, după cum am văzut, este etern. Experienţa noastră asupra reîncarnării va depinde deci de descoperirea Centrului şi a Stăpânului psihic DIVIN (SPIRITUL (ATMAN)) care îşi ia cu el amintirile de la o viaţă la alta, şi de nivelul dezvoltării noastre psihice.
În situaţia în care psihicul nostru a rămas ascuns toată viaţa sub activităţile noastre mentale, vitale şi fizice, el nu are amintiri pe care să le ia cu el cu toate că acesta revin, iar şi iar cu scopul precis de a ieşi la suprafaţa fiinţei noastre şi de a deveni în mod deschis conştient. Pentru a ne aminti, este evident că trebuie mai întâi să urmărim să nu mai fim amnezici. Prin urmare, cu greu se poate vorbi de reîncarnare pentru fiinţa aflată sub un anumit stadiu de dezvoltare, căci la ce serveşte să spunem că psihicul ei se reîncarnează din nou, dacă ea nu este aproape deloc conştientă? Această priză deplină de conştiinţă este însuşi sensul evoluţiei.
În decursul multor vieţi, psihicul creşte în tăcere în spatele personalităţii de suprafaţă, el creşte prin miile de senzaţii de tot felul ale corpului nostru, prin miile de şocuri ale sentimentelor noastre, prin intermediul nenumăratelor gânduri pe care le vehiculăm (şi care TOATE produc în universul nostru fenomene de REZONANŢĂ), el creşte prin elanurile şi căderile noastre, prin suferinţele şi bucuriile noastre, prin binele şi răul nostru; toate acestea sunt antenele sale pentru a palpa realitatea; şi când tot acest amalgam exterior se dizolvă, el ia doar esenţa tuturor experienţelor sale, împreună cu anumite tendinţe generale care s-au accentuat cel mai mult şi care sunt primul embrion al personalităţii noastre psihice din spatele personalităţii de suprafaţă (privind din acest punct de vedere, personalitatea psihică sau adevărata personalitate exprimă destinul unic al fiecărei fiinţe (sau poate că ar trebui să spunem aspectul său unic), aflat în spatele veştmintelor sale culturale, sociale sau religioase. Astfel, un anumit individ ar putea fi succesiv navigator, muzician sau revoluţionar creştin, musulman sau ateu, dar de fiecare dată el va manifesta acelaşi aspect al iubirii, de exemplu, sau al puterii de cucerire, sau al bucuriei, sau al purităţii, care va da o tentă specifică la tot ceea ce el întreprinde şi de fiecare dată acest aspect se va preciza şi mai clar, sau altfel spus se va purifica, se va lărgi).
Psihicul ia totdeauna cu el anumite consecinţe ale vieţii trecute, căci datorită REZONANŢELOR declanşate în MICROCOSMOSUL fiinţei noastre, toate fantele noastre sunt înzestrate cu un dinamism care tinde să se perpetueze (numit de noi KARMA în YOGA), anumite amprente care se vor traduce într-o altă viaţă prin predispoziţii speciale, dificultăţi particulare, gusturi înnăscute, preocupări inexplicabile, atracţii irezistibile şi, uneori, chiar prin anumite circumstanţe care se vor repeta aproape mecanic ca şi cum ele ne-ar pune în faţa unei aceleiaşi probleme pe care OBLIGATORIU trebuie s-o rezolvăm.
Fiecare viaţă reprezintă deci un tip de experienţă (noi credem că trăim multe experienţe, dar este întotdeauna una şi aceeaşi) şi prin acumularea a nenumărate tipuri de experienţă, în mod lent sau uneori rapid, psihicul capătă o individualitate din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai conştientă şi din ce în ce mai vastă, ca şi cum el n-ar începe să existe cu adevărat decât atunci când a parcurs întreaga gamă a experienţelor umane. Şi cu cât el va creşte mai mult, cu atât conştiinţa - forţă se va individualiza mai mult în noi, tensiunea psihică va creşte şi va împinge, până în ziua în care psihicul nu va mai avea nevoie de crisalida sa de suprafaţă şi, prin intermediul lui SAHASRARA, va ţâşni în plină zi. Atunci, cu ajutorul lui SAHASRARA plenar energizată şi trezită, el va putea fi direct conştient de lumea din jur şi va fi stăpânul naturii în loc să fie prizonierul său adormit; conştiinţa sa va fi ATUNCI stăpâna forţei sale în loc de a fi prinsă de acea forţă. YOGA este tocmai acel punct al dezvoltării noastre în care trecem de la meandrele interminabile ale evoluţiei naturale la o evoluţie conştientă accelerată şi dirijată care va fi de fapt un proces de evoluţie concentrată.
Există deci tot felul de niveluri de evoluţie, aşa cum am văzut, care se desfăşoară de la omul obişnuit, la care psihicul este doar o posibilitate latentă, şi până la fiinţa umană plenar trezită spiritual. Fără reîncarnare este greu de explicat diferenţa imensă şi destul de uşor sesizabilă care există între suflete, ca de exemplu între sufletul unui proxenet şi cel al unui Dante sau al Francisc din Asisi sau chiar, pur şi simplu, între sufletul unui om care caută şi cel al unui filistin economic. Iar într-o asemenea situaţie, în faţa misterului, singura soluţie ar fi să credem că dezvoltarea spirituală este o problemă de educaţie, de mediu sau de ereditate, ceea ce în mod evident este absurd. Dacă ar fi aşa, ar trebui implicit să credem că doar copiii de familie bună au un suflet şi trei sferturi din umanitatea inconştientă sunt supuşi blestemului veşnic
Însăşi natura umanităţii noastre presupune că sufletele au fost alcătuite de către un trecut diferit şi vor avea un viitor care va fi în strânsă legătură cu gradul lor de evoluţie lăuntrică. Iar dacă vrem să gândim în ciuda tuturor dovezilor, că omul nu dispune decât de o viaţă, ne lovim de o absurditate: Platou şi Hottenot, fiul privilegiat al sfinţilor şi al RISHI-lor (înţelepţi din epoca vedică. Vizionari şi poeţi în acelaşi timp, care au compus VEDELE) şi criminalul care s-a născut şi a trăit tot timpul în corupţia fetidă a unui mare oraş modern, ar trebui să-şi creeze prin faptele sau credinţele acestei singure vieţi inegale tot viitorul lor veşnic ? Iată un paradox care ofensează totodată sufletul şi raţiunea, simţul moral şi intuiţia spirituală.
Dar chiar şi între fiinţele trezite spiritual există de asemenea diferenţe enorme de nivel, există suflete, conştiinţe-forţă de-abia născute şi altele care au o individualitate psihică deja formată; suflete care sunt la prima izbucnire strălucitoare a descoperirilor, dar care nu ştiu mare lucru în afară de bucuria lor strălucitoare, care nu au nici măcar amintiri precise ale trecutului lor şi care nici nu sunt conştiente de lumile pe care le poartă în ele; şi există alte suflete, rare, care par copleşitoare datorită unei conştiinţe tot atât de vastă ca şi întregul pământ. Căci este de asemenea posibil ca un yoghin luminos sau un sfânt care trăieşte cu sufletul său să aibă un mental rudimentar sau un vital refulat şi să-şi dispreţuiască fizicul, tratându-l ca pe un cal de povară, ori în alte situaţii să aibă un supraconştient complet virgin (nedezvoltat). În asemenea cazuri este posibil ca ei să fi realizat "mântuirea", dar nu şi plenitudinea unei vieţi integral divine.
Descoperirea psihică trebuie deci să fie urmată de ceea ce am putea numi, într-un mod imagistic, "colonizarea psihică", sau, mai sobru, integrarea psihică. Psihologia contemporană vorbeşte şi ea despre integrare, dar ne putem întreba în jurul a ce vrea ea să ne integreze? Pentru a integra este necesar un centru. Să facem integrarea în jurul svâcnirilor egoului mental sau vital? Ar fi ca şi cum am ancora un vapor de coada unui ţipar. Cu răbdare, încet, după ce am descoperit domeniul interior, psihic, va trebui să-l colonizăm şi să-i adăugăm domeniul exterior, va trebui ca toate activităţile noastre mentale, vitale şi chiar, după cum vom vedea, întreaga noastră natură psihică să ajungă să se integreze în jurul acestui nou centru (SAHASRARA), dacă cu adevărat ne dorim o realizare divină. Numai cu această condiţie ele vor supravieţui; numai activităţile care au fost complet "psihizate", dacă putem spune astfel, participă la ceva în care nu ştiu mare lucru în afară de bucuria lor strălucitoare, căci adeseori ele nu au nici măcar amintiri precise ale trecutului lor şi nici nu sunt conştiente de lumile pe care le poartă în ele.
Prin intermediul lui SAHASRARA sunt evocate amintiri ale unor "momente de suflet", căci, pentru psihic, nimic nu este glorios sau neglorios, nimic nu este sus, nici jos, şi chiar cucerirea Everestului nu este mai măreaţă decât coborârea zilnică în metrou, când această acţiune este făcută conştient.
Aceste "momente de suflet" care pot fi rechemate în noi cu ajutorul lui SAHASRARA vor putea păstra amprenta circumstanţelor fizice care le-au însoţit ne vom putea aminti de un cadril, de un loc, de un costum pe care îl purtăm atunci, de un detaliu minor care, ca să spunem aşa, a fost însemnat de eternitate în acelaşi timp cu revelaţia noastră interioară, fără îndoială că măcar odată am cunoscut cu toţii, chiar în această viaţă, astfel de clipe de transparenţă pură, sau de întunecare bruscă şi, după douăzeci sau patruzeci de ani, regăsim intact acest instantaneu, păstrând până şi cea mai neînsemnată nuanţă a cerului care îi era asociată, putând să vizualizăm chiar şi pietricica ce era acolo pe drum sau absurdul efemer din fiecare zi, ca şi cum aceasta ar fi acolo pentru veşnicie şi nu "ca şi cum", căci aceasta este într-adevăr acolo ÎN NOI pentru veşnicie, acestea fiind singurele momente în care am trăit şi în care un adevărat eu a ieşit la suprafaţa noastră, în toate aceste mii de ore de inexistenţă.
Psihicul poate ieşi de asemenea la suprafaţă prin intermediul lui SAHASRARA în circumstanţe tragice când întreaga noastră fiinţă este unificată dintr-o dată într-o mare intensitate sfâşietoare şi ceva parcă se rupe în noi; atunci simţim ceva ca o prezenţă eternă în profunzime, care fulgerător ne face să facem lucruri de care nu am fi deloc capabili în mod normal. Şi aceasta este de asemenea cealaltă faţă a psihicului, nu numai de bucurie şi blândeţe, de putere liniştită, ca şi cum el ar fi pentru totdeauna deasupra tuturor tragediilor posibile, stăpân divin şi invulnerabil. Şi în asemenea situaţii, detaliile scenei se pot imprima într-un mod de neşters. Dar ceea ce va trece în viaţa următoare nu sunt detaliile ci esenţa scenei; vom regăsi astfel mai târziu anumite repetări de circumstanţe, anumite situaţii fără ieşire care ne vor şoca prin aspectul lor de "piesă deja jucată" şi care sunt ca şi învelite într-un halou de fatalitate: ceea ce nu am învins în trecut revine DOAR PENTRU NOI iar şi iar, sub chipuri uşor diferite de fiecare dată, dar întotdeauna acelaşi în fond până când, LA UN MOMENT DAT VOM AVEA CURAJ şi îi vom face faţă reuşind în sfârşit să desfacem vechiul nod. Aceasta este legea progresului interior.
În general însă, amintirea precisă a circumstanţelor fizice nu tinde să se perpetueze, pentru că ele au de fapt puţină importanţă, orice ar crede mărunta noastră conştiinţă de suprafaţă. Există chiar un mecanism spontan care şterge mulţimea inutilă de amintiri anterioare, aşa cum se dizolvă mulţimea celor prezente. Dacă ne uităm în spatele nostru cu o singură privire pătrunzătoare, fără a reflecta, ce rămâne cu adevărat din viaţa noastră actuală este o masă destul de cenuşie din care ies la suprafaţă două, trei imagini, tot restul se şterge. La fel se întâmplă şi cu sufletul şi cu vieţile sale trecute; există totdeauna o triere foarte severă. Şi acest mecanism de uitare este foarte înţelept pentru mult timp, căci dacă ar trebui să ne amintim prematur de vieţile noastre anterioare, riscăm să ni se pună permanent piedici, avem uneori atâtea amintiri inutile (ce generează REZONANŢE nefaste) în viaţa noastră prezentă, care se opun ca un zid progresului nostru pentru că ne fixează într-o aceeaşi atitudine interioară menţinându-ne într-o aceeaşi crispare, într-un acelaşi refuz, într-o aceeaşi revoltă închistându-ne într-o aceeaşi înclinaţie rea.
Avem nevoie adeseori să uităm ceea ce este rău, pentru a creşte în conştiinţa noastră exterioară, în mod iremediabil infantilă dacă ne amintim, de exemplu, că am fost altădată un bancher virtuos şi ne regăsim acum brusc în pielea unui cerşetor nevoiaş, nu vom fi capabili să înţelegem mai nimic! Pentru că adeseori noi suntem încă prea tineri pentru a înţelege că sufletul nostru avea nevoie să înveţe contrariul virtuţii, sau mai degrabă că el a lăsat să se spargă abcesul pe care virtutea sa îl ascundea. Evoluţia divină nu constă doar în a deveni din ce în ce mai sfânt sau din ce în ce mai inteligent ci în a deveni din ce în ce mai DIVIN conştient. Este necesar mult timp de evoluţie înainte de a putea suporta fructuos adevărul vieţilor noastre anterioare.
Totul depinde deci de nivelul nostru de dezvoltare spirituală şi de măsura în care fiinţa noastră psihică a participat şi participă la viaţa noastră exterioară. Cu cât am "colonizat" mai mult exteriorul, cu atât mai multe amintiri vom avea de luat. Din nefericire, cel mai adesea noi ne mulţumim doar cu o "viaţă interioară", cum se spune, şi în afară trăim nu contează cum, din obişnuinţă. O asemenea atitudine este opusul unei stări de YOGA integrală. Dacă, încă de la început, în loc să respingem toate activităţile lumeşti pentru a ne arunca doar în căutarea sufletului, am îmbrăţişa armonios şi transfigurator totul în căutarea noastră, angrenând în mod echilibrat toate nivelurile fiinţei noastre toată viaţa, vom ajunge la o viaţă divină integrală şi integrată în care vom fi desăvârşiţi atât în afară cât şi înăuntru; în timp ce, dacă am fi exclus aproape totul pentru a ajunge la teluri aşa-zise "spirituale", este foarte dificil să revenim apoi şi să coborâm din acele înălţimi fragile pentru a detensiona mentalul şi a-l universaliza, pentru a defula vitalul şi a-l universaliza, pentru a curăţa subconştientul şi, în sfârşit, pentru a lucra în murdăria noastră fizică în scopul de a diviniza. Într-o asemenea situaţie vom fi prea bine aşezaţi acolo sus pentru a îndepărta toată această pleavă şi, la drept vorbind nu o mai putem face. De fapt atunci nici nu mai încercăm să o facem, căci cum am putea avea ideea să realizăm această muncă imensă, dacă noi considerăm apriori că mentalul, vitalul şi corpul sunt perisabile şi că singurul scop al vieţii este să obţinem eliberarea supremă şi să părăsim lumea ?
Realizarea psihică împreună cu încununarea sa: descoperirea spiritului nemuritor în noi (ATMAN) nu este deci un scop final pentru căutător, ci este doar micul început al unei alte călătorii, care se desfăşoară în conştiinţă, într-o conştiinţă din ce în ce mai vastă, căci cu cât creşte mai mult fiinţa noastră psihică şi cu cât ea se asociază activităţilor noastre lumeşti, cu atât amintirile sale mentale, vitale şi fizice devin mai clare, precise continue de la o viaţă la alta atunci când începem să înţelegem ce înseamnă nemurirea. În plus, naşterile sale vor fi planificate, voite, eficiente. Atunci realizăm că suntem liberi şi devenim conştienţi că ne-am trezit pentru totdeauna. Moartea nu mai este pentru noi aceea mască strâmbându-se care ne aminteşte că nu ne-am regăsit, ci ni se revelează ca acea trecere liniştită de la un mod de experienţă la alt mod de experienţă.
Cu ajutorul lui SAHASRARA atunci realizăm că am apucat o dată pentru totdeauna firul conştiinţei şi trecem dintr-un loc într-altul, dintr-o ţară în alta, revenind iar şi tar pe bătrânul pământ, până în ziua în care vom ajunge să creştem destul, nu doar pentru a asigura continuitatea existenţei noastre vitale şi mentale, ci şi pentru a infuza suficientă conştiinţă divină în acest corp pentru ea şi el să participe, de asemenea, la nemurirea noastră spirituală şi psihică. Căci totul, întotdeauna este o problemă de conştiinţă, pentru viaţa noastră mentală, vitală şi fizică, ca şi pentru somnul, moartea şi nemurirea noastră. Conştiinţa este mijlocul, conştiinţa este cheia, conştiinţa este ţelul iar centrul acestei conştiinţe în fiinţa noastră este focarul nostru coroană SAHASRARA
Fiinţa umană care are focarul lui SAHASRARA plenar activat trăieşte detaşată dincolo de acest vis iluzoriu şi fantasmagoric pe care majoritatea îl consideră realitate, rămânând mai mereu scufundată în singura Realitate statică a transcendentului în mijlocul acestui vid beatific şi parcă ieşită din el cu o nouă înfăţişare, lumea irupe din nou în fiinţa umană ca şi cum ar trebui de fiecare dată să pierdem totul pentru a regăsi totul într-o unitate divină, net superioară. Acum, dominat şi subjugat de Divin, imobilizat pentru totdeauna şi eliberat de el însuşi, mentalul extaziat descoperă această LINIŞTE ca fiind Supremul. Astfel, căutătorul descoperă cu ajutorul lui SAHASRARA că totul este conţinut aici, în această LINIŞTE şi parcă mereu înnoit; atunci vidul acesta beatific începe să se umple şi din el irupe sau adeseori se precipită în el incalculabila diversitate a ADEVĂRULUI divin, împreună cu nenumăratele niveluri ale unui INFINIT dinamic.
Nevăzând uneori decât un Infinit static, noi n-am văzut de fapt decât o faţă a lui Dumnezeu şi astfel noi l-am exclus din lume (şi poate că pentru noi are o mai mare valoare o lume despre care spunem că este lipsită de Dumnezeu decât o lume plină cu un Dumnezeu rigid, absurd, solemn şi justiţiar). Însă, în momentele în care liniştea extatică a topit solemnităţile noastre, mici şi mari, lăsându-ne astfel pentru un timp răpiţi în întregime de albul strălucitori imaculat, lumea şi Dumnezeu se regăsesc plenar şi permanent la toate nivelurile şi în toate punctele (FOCARELE) ca şi cum n-ar fi fost niciodată separate, decât printr-un exces de materialism sau de spiritualism.
În timp ce se găsea întemniţat în închisoarea din Alipore, în marele yoghin SRI AUROBINDO a avut loc această transformare divină a conştiinţei, în timpul orei de plimbare: "Priveam plin de transfigurare pereţii care mă izolau de oameni şi, fulgerător, aceştia nu mai erau aproape deloc zidurile înalte care mă ţineau prizonier; ele se transformaseră ca prin farmec, iar cel ce mă înconjura era acum Dumnezeu. Priveam crengile copacului ce se afla în faţa celulei mele şi remarcam cu uimire că acesta nu mai era un banal arbore, fiindcă acum simţeam cu toată fiinţa că DUMNEZEU era în el. Îl vedeam de asemenea acolo pe SRI KRISHNA stând în picioare şi ţinându-mă lângă El. Priveam gratiile de la fereastra celulei şi chiar gratiile ce serveau de uşă şi chiar şi acolo îl simţeam plenar pe DUMNEZEU. NARAYANA era şi el prezent acolo fiind cel care mă păzea. NARAYANA era santinela. Şi când m-am lungit pe cuvertura din păr de cal care îmi fusese dată în loc de pat, am simţit că mă cuprind, pline de dragoste, braţele lui SRI KRISHNA, braţele prietenului meu, ale iubitului meu KRISHNA. Am privit atunci îmbătat de transfigurare prizonierii din preajmă, hoţii, criminalii, escrocii şi cum îi priveam, l-am văzut prezent în fiecare dintre ei pe DUMNEZEU. Eu însumi am fost uluit că în aceste suflete întunecate şi în aceste corpuri rău folosite îl găseam mereu pe DUMNEZEU" (SRI AUROBINDO -"Cuvântări" ).
Experienţa aceasta extraordinară nu avea să-l mai părăsească pe SRI AUROBINDO, în timpul celor şase luni cât a durat procesul, cu cele aproximativ 2000 de mărturii şi 4000 de probe la dosar, yoghinul SRI AUROBINDO fost închis în fiecare zi într-o cuşcă de fier în mijlocul tribunalului, dar datorită unei divine transfigurări induse prin activarea lui SAHASRARA el nu mai vedea nici mulţimea ostilă şi nici judecătorii. "Când procesul s-a deschis, mă urmărea mai mereu aceeaşi viziune. La un moment dat, telepatic, SHIVA mi-a spus: "Când ai fost aruncat în închisoare, inima ta a fost cuprinsă de slăbiciune şi tu ai strigat atunci spre mine: "Unde este protecţia Ta? Acum priveşte cu atenţie aceşti judecători, priveşte procurorul regelui". L-am privit atunci pe procuror însă, îmbătat de iubirea divină, nu l-am mai văzut pe procuror, el chiar pe SRI KRISHNA care era aşezat acolo şi îmi surâdea. "Acum îţi mai este teamă ? m-a întrebat SHIVA. Iată eu sunt în toţi oamenii şi le dirijez gândurile, acţiunile şi cuvintele" (SRI AUROBINDO - Discursuri ).
Considerând în adevărată sa lumină mărturia lui SRI AUROBINDO realizăm că, într-adevăr, Dumnezeu nu este în afara lumii Sale. El nu a "creat" lumea, ci în realitate El a devenit lumea, după cum de altfel spun UPANISHADELE. "El este prin urmare Cel care a creat cunoaşterea şi ignoranţa. El a devenit simultan adevărul şi falsitatea. El şi numai El a devenii şi rămâne tot ceea ce este" ( TAITTIRYA UPANISHAD II.6 )
"Toată această lume este plină de felurite fiinţe care, în funcţie de dorinţele şi aspiraţiile lor, nu sunt altceva decât membrele sale", spune SWETASHWATARA UPANISHAD (IV. 10). Pentru ochiul care vede atunci când SAHASRARA este plenar trezită, totul este Unul: pentru experienţa divină, totul este în întregime un monolit divin.
În cazul activării plenare a lui SAHASRARA realizăm mai mereu o viziune total spirituală asupra universului care este lipsită de o măsură comună cu realităţile noastre. Când încă nu am atins starea de iluminare, aproape la fiecare pas avem impresia ca ne lovim de urâţenie sau de rău; această lume ni se pare atunci că este plină de suferinţă şi că debordează de strigăte întunecate; unde este DUMNEZEU într-o asemenea lume se întreabă ateul sceptic? Divinul este această barbarie gata mereu să-şi deschidă lagărele de tortură? Divinul, este acest egoism sordid, această josnicie care se ascunde sau se etalează? În viziunea sa, DUMNEZEU ar trebui să fie pur, nemurdărit de toate aceste crime. El ar trebui să fie perfect şi prin urmare El nu poate fi toate acestea. Pentru idealiştii utopici, DUMNEZEU este atât de curat încât el nu este din această lume, nu există loc pentru El în toată această mizerie în care noi deja ne sufocăm! Dacă ţelul nostru este să ajungem la o soluţie reală, existenţa trebuie privită în mod deschis în faţă. Şi a privi realitatea în faţă, înseamnă a-l privi pe DUMNEZEU în faţă, căci nici măcar o secundă ele nu pot fi separate.
Această lume a luptelor noastre şi a greşelilor noastre este o lume aparent feroce, periculoasă, o lume distructivă şi devoratoare, în care viaţa este precară în care sufletul şi corpul oamenilor se mişcă printre pericole enorme, în care fiecare pas înainte, fie că vrem sau nu, striveşte şi sparge ceva, în care fiecare suflu al vieţii este, totodată, un suflu al morţii. A arunca permanent responsabilitatea a tot ceea ce ni se pare nouă (DATORITĂ PROSTIEI NOASTRE) că este rău sau terifiant în spatele unui Diavol "semi-omnipotent", sau a ne debarasa de ea zicând că răul este inerent şi face parte din Natură, creând astfel o opoziţie ireductibilă între natura lumii şi natura lui Dumnezeu, sau a arunca în totalitate responsabilitatea asupra omului şi a păcatelor sale ca şi cum el ar fi avut un cuvânt de spus ATUNCI, la facerea lumii, ori a considera această situaţie ca şi cum omul ar putea crea ceva împotriva voinţei lui DUMNEZEU sunt, fiecare în parte, experienţe stângace şi prea comode.
În general, noi ne-am creat imaginea unui DUMNEZEU al iubirii şi al compasiunii, un DUMNEZEU al Binelui, un DUMNEZEU drept, binevoitor şi virtuos conform concepţiilor noastre morale despre dreptate, despre virtute şi bunăvoinţă: tot restul, spunem noi, nu este El, nu este al LUI, ci a fost şi este opera unei anumite puteri diabolice pe care El , a lăsat-o dintr-un motiv obscur sau misterios pentru noi, să-şi îndeplinească voinţa răutăcioasă. Pentru cei naivi şi slabi la minte, RĂUL este un AHRINAN tenebros care i se opune graţiosului nostru ORMUD cel BUN. Alţii susţin că RĂUL a fost şi este greşeala omului egoist şi păcătos care a stricat ceea ce DUMNEZEU făcuse atât de bine la origine
Când avem SAHASRARA foarte bine activată putem să privim în faţă realitatea, în mod curajos, din mai multe puncte de vedere SIMULTAN şi realizăm că DUMNEZEU şi nimeni altul este Cel care a făcut această lume din fiinţa Sa. Totodată, atunci ne dăm arama că El a făcut-o EXACT aşa cum ea este. Atunci ajungem să vedem că Natura care îşi devorează copiii. Timpul care împarte sau ia viaţa creaturilor. Moartea universală şi ineluctabilă şi violenţa forţelor subtile ale lui RUDRA SHIVA existente atât în om cât şi în Natură, sunt de asemenea Divinitatea Supremă sau altfel spus DUMNEZEU sub unul din aspectele sale MACROCOSMICE.
Cu ajutorul lui SAHASRARA ajungem să înţelegem faptul că DUMNEZEU, creatorul prodigios şi binefăcător, DUMNEZEU care păzeşte şi care eliberează, DUMNEZEU cel plin de o compasiune infinită şi copleşitoare, DUMNEZEU cel plin de iubire este, de asemenea, DUMNEZEU care devorează, DUMNEZEU care pedepseşte pentru a îndrepta şi DUMNEZEU care distruge pe cel rău şi limitat. Supliciul de pe patul angoasei şi răului pe care suntem uneori sfârtecaţi este făcut de asemenea de mâna Sa, la fel ca şi iubirea, fericirea, bucuria, blândeţea şi plăcerea. Doar când vedem cu ochiul unităţii complete (SAHASRARA) şi când simţim acest adevăr până în străfundul ultim al fiinţei noastre, abia atunci suntem capabili să descoperim în întregime, în spatele acestei măşti iluzorii, calmul, iubirea, înţelepciunea deplină şi faţa inimoasă a Celui care este atotfericit: ATUNCI ajungem să simţim pe deplin în mâna care pune în mod adecvat la încercare imperfecţiunea noastră, mâna prietenului divin sau altfel spus a Celui care a creat Spiritul (ATMAN) în om.
Pentru cel cu SAHASRARA foarte activată, discordiile lumilor sunt discordiile lui DUMNEZEU şi el realizează că doar acceptându-le şi progresând prin intermediul lor, va reuşi să fie capabil să ajungă la corespondenţele înalte ale supremei Sale armonii, la variatele imensităţi ale ANANDA-ei (beatitudinii) Sale transcendente şi MACROCOSMICE. Atingând această culme, fiinţa umană realizează că adevărul este fundamentul adevăratei spiritualităţi, iar curajul este sufletul său. Totodată ea îşi dă ATUNCI seama CĂ NICIODATĂ NU A EXISTAT ŞI NU VA EXISTA O SPIRITUALITATE SUPERIOARĂ ADEVĂRULUI.
Prin intermediul lui SAHASRARA, rana este deci vindecată, rana ce părea să taie pentru totdeauna lumea în două. între Satan şi cer, ca şi cum nu ar exista altceva decât Binele şi Răul şi din nou Răul şi Binele; scufundându-ne în această culme (SAHASRARA) noi nu ne mai simţim între cele două "ca un copil care are constant nevoie de a fi mângâiat sau biciuit pentru a învăţa căile virtuoase". Activarea intensă a lui SAHASRARA ne face să ne dăm seama că orice dualism este o viziune a ignoranţei, fiindcă peste tot în realitate nu există decât "Unicul nenumărabil" şi chiar „discordiile lui DUMNEZEU" există doar pentru a face să fie revelat şi să crească DUMNEZEU în noi. Totuşi, rămâne încă o prăpastie între această imperfecţiune, poate divină şi Perfecţiunea Ultimă; acest Divin cosmic nu este el un Divin micşorat? Nu trebuie oare să tindem spre un Divin nepătat, transcendent şi perfect?
Poate că în aparenţă există o opoziţie între viaţa spirituală şi viaţa lumii, dar tocmai de aceea este căutătorul aici, pe calea trasată de sistemul YOGA, pentru a arunca un pod durabil peste această prăpastie; el este printre altele aici pentru a face din această opoziţie o deplină armonie. Poate că, într-o mare măsură, lumea acestei planete este guvernată de carne şi de diavol, dar acesta este de fapt un motiv în plus ca fiii Nemuririi să vină chiar aici pentru a cuceri lumea întru DUMNEZEU şi Spirit. Cu toate că pentru unii viaţa apare ca o NEBUNIE, nu trebuie nici un moment să pierdem din vedere că atâtea milioane de suflete aşteaptă să li se aducă lumina beatifică a raţiunii divine. Poate că acesta este un vis real atât timp cât eşti în interiorul lui, real pentru atâţia visători pe care cei cu SAHASRARA foarte activată trebuie să-i înveţe să viseze vise mai nobile sau chiar să-i ajute să se trezească CÂT MAI REPEDE. Chiar şi în situaţia în care viaţa ni se revelează ca o minciună, atunci, cu ajutorul lui SAHASRARA, trebuie să dăruim adevărul celor ce sunt înşelaţi.
Atât timp cât mentalul nostru nu este în repaus, de multe ori noi acceptăm să-L vedem pe Dumnezeu în tot acest rău şi această suferinţă, care în final ne face să înţelegem că inamicul obscur care ne istoveşte este în realitate constructorul forţei noastre, alchimistul secret al conştiinţei noastre. El poate să ne determine, cu ajutorul lui SAHASRARA, să acceptăm să fim "luptătorii Luminii" în această lume întunecată, precum RISHI de altă dată. Cu toate acestea, chiar şi atunci ne putem întreba de ce există această întunecime? De ce El, pe care-l concepem etern, pur şi perfect, a devenit această lume aparent atât de puţin divină: ce nevoie avea El de Moarte, de Minciună, de Iluzie, de Rău şi Suferinţă? Dacă aceasta este doar o mască, de ce este necesară această mască şi dacă atât de des există iluzie, de ce acest joc crud?
Cu ajutorul lui SAHASRARA realizăm că în definitiv este o binecuvântare faptul că DUMNEZEU nu a făcut lumea după ideile noastre sărăcăcioase despre perfecţiune, căci adeseori noi avem atâtea idei despre ce ea ce este "perfect şi despre ceea ce DUMNEZEU trebuie să fie şi, mai ales, despre ceea ce El nu trebuie să fie, decât DACĂ AR FI DUPĂ MINŢILE NOASTRE, nu ar mai rămâne în cele din urmă mai nimic în lumea noastră, decât un enorm zero care nu ar tolera nici măcar impuritatea existenţei noastre - sau, dacă ar fi după alţii, o asemenea lume ar deveni o cazarmă. "Virtutea" şi-a petrecut mai mereu timpul ca să suprime în mod aberant diferite elemente ale vieţii şi dacă cumva am pune împreună toate virtuţile ce există în diferite ţări din lume, ne-ar mai rămâne foarte puţine lucruri în existenţă. Acest aspect există deoarece noi în general nu cunoaştem decât un singur tip de perfecţiune, acela care elimină, nu cel care înţelege totul.
Pentru cel înţelept care are SAHASRARA foarte activată, perfecţiunea este o totalitate. Deoarece cel mai adesea noi nu vedem decât o secundă din Eternitate şi această secundă nu conţine tot ceea ce noi am dori să vedem şi să avem, noi ne plângem şi spunem că această lume este rău făcută, dar dacă, cu ajutorul lui SAHASRARA, ieşim din secunda noastră pentru a intra în Totalitate, totul se transformă şi vom vedea cum se construieşte Perfecţiunea. Pentru cel cu SAHASRARA plenar activată, apare evident că această lume nu este terminată, ea încă devine, este o cucerire progresivă a Divinului de către Divin pentru Divin, cu scopul de a deveni "cel mai nesfârşit care trebuie să fim". Lumea noastră este în continuare evoluţie, iar evoluţia are un sens spiritual.
"Pământul pe milioane de căi se străduieşte să ajungă spre Divinitate", spun marii înţelepţi şi yoghinii. Ce ştim noi cu adevărat despre marea călătorie terestră? Adeseori ni se pare că aceasta ne torturează, că este crudă, impură, dar noi pierdem din vedere eă suntem abia născuţi. Ca nivel de evoluţie, majoritatea dintre noi abia am ieşit din Materie, murdari, mici, suferinzi, ca un zeu într-un mormânt, care nu mai ştie nimic şi care caută, care se loveşte peste tot, dar cu toate acestea, mai devreme sau mai târziu, o altă naştere, o altă memorie reîntregită, o putere regăsită, ne vom adapta mai departe pe drumul nostru. Această lume este în curs de desfăşurare, spre a se reintegra în DIVIN şi noi nu ştim încă toată povestea.
"Caută-L fără încetare pe pământ...
Deoarece în esenţa ultimă a fiinţei tale tu eşti El, o. Rege
Doar că noaptea este deocamdată peste sufletul tău
Prin propria ta voinţă,
Îndepărteaz-o cât mai repede şi vei regăsi
Totalitatea senină Care eşti tu (ATMAN) în realitate"
(SRI AURODINDO - Poezii)

Prin activarea perfectă a lui SAHASRARA, fiinţa umană realizează din plin că DUMNEZEU se află în Ea (sub forma SINELUI NEMURITOR (ATMAN)) şi că ea a fost şi este permanent îmbrăţişată de DUMNEZEU.
Tu (ca Sine Nemuritor (ATMAN)) eşti (o scânteie din) El (DUMNEZEU)" - acesta este adevărul etern - TAT TWAM ASI, tu eşti Acela. Acesta este Adevărul revelat de vechile Mistere şi pe care religiile ulterioare l-au uitat. Pierzând secretul central, care este revelat prin activarea perfectă a lui SAHASRARA. ele au căzut în toate dualismele aberante, substituind mistere obscure marelui Mister care este atât de simplu. Eu (ca SPIRIT DIVIN NEMURITOR) şi Tatăl (DUMNEZEU) suntem una", a spus IISUS HRISTOS (Ioan 10.30). "Eu (ca SINE SUPREM - ATMAN) sunt El (DUMNEZEU), spun înţelepţii şi yoghinii faimoşi ai Indiei - SO HAM - deoarece acesta este adevărul ultim pe care-l descoperă toate fiinţele umane cu adevărat libere (spiritual), fie că au trăit sau trăiesc în Asia sau în Occident, în trecut sau în prezent, deoarece acesta este faptul etern pe care cu toţii trebuie să-l descoperim. Acest "cu" care, în realitate este SINELE NEMURITOR (ATMAN care proclamă identitatea sa ca SCÂNTEIE din Dumnezeu, nu este acela al unui individ privilegiat (căci nu trebuie să ne imaginăm nici măcar o clipă că ar fi loc pentru un mic eu personal şi exclusiv în această operă divină, strălucitoare, gândind în mod eronat ca înţelepţii Orientului, RISHI-i sau chiar IISUS HRISTOS şi-au atribuit doar lor filiaţia divină); în acest "eu există în realitate vocea tuturor fiinţelor umane eliberate spiritual care au fost dizolvate într-o conştiinţă cosmică şi care ne permite să realizăm că noi toţi suntem fiii lui DUMNEZEU.
În general există două modalităţi de a realiza această. Descoperire fundamentală, sau altfel spus, două etape. Prima este cea care implică a descoperi sufletul, fiinţa psihică, care este în eternitate una cu Divinul, mică lumină a acestei mari Lumini: "Spiritul nemuritor care este aici în om şi spiritul care este acolo atât în Soare cât şi în DUMNEZEU, sunt în realitate un singur spirit şi nu există un altul", spune TAITTIRIYA UPANISMAD: cel care gândeşte "El este altul şi eu sunt altul", în realitate nu cunoaşte (BRIHADARANYAKA UPANISMAD 14 10). Această fundamentală descoperire a Spiritului interior este ceea ce Vedele, acum aproximativ 6-7 mii de ani. au numit naşterea Fiului".
Noi l-am văzut, având strălucirea sa orbitoare de un roşu arzător, un mare DUMNEZEU (SINELE NEMURITOR (ATMAN)) interior a fost eliberat din întuneric" (RIG VEDA V i 2) Astfel într-un limbaj foarte clar şi fermecător, RISHI-i (înţelepţii clarvăzători vedici) afirmau Identitatea eternă a Fiului şi a Tatălui şi indicau transmutaţia divină a Omului: "Eliberează-L cât mai repede în ţine pe TATĂL TĂU (SINELE NEMURITOR (ATMAN))! Păstrează-L mereu la loc de cinste în locuinţa ta pe Tatăl tău (DUMNEZEU) care devine astfel Fiul tău şi care te poartă oricând vrei, fulgerător, pretutindeni". În momentul în care ne-am născut, vedem (dacă suntem capabili să ne dăm cu adevărat seama de aceasta) că acest suflet din noi este acelaşi în toate fiinţele umane şi nu numai în fiinţe dar chiar şi în lucruri, unde există latent nerevelat: El este fiul apelor, fiul pădurilor, fiul lucrurilor care nu se mişcă şi fiul lucrurilor care se mişcă. Chiar şi în pietre El este totdeauna prezent" (RIG VEDA VI .70). Totul este Unul pentru că totul este Unicul. Totul (UNICUL) este mereu prezent în fiecare parte a sa şi fiecare parte a Totului conţine în ea Totul (UNICUL), IISUS HRISTOS, nu întâmplător, a spus: "Acesta este corpul meu, acesta este sângele meu": luând două simboluri, cele mai materiale, cele mai lumeşti, pâinea şi vinul, el a urmărit să ne facă să realizăm că însăşi această Materie este corpul Unicului. El a căutat să ne determine să intuim că această Materie este sângele Domnului. Căci dacă DUMNEZEU nu ar fi existat deja în pietre, cum ar fi putut veni El vreodată în om, printr-o cădere miraculoasă din cer?
Noi toţi suntem fructele unei evoluţii, nu a unei succesiuni de miracole arbitrare întâmplătoare. Prin activarea perfectă a lui SAHASRARA, fiinţa umană realizează că tot trecutul pământului este aici, în natura noastră umană însăşi natura fiinţei umane implică un stadiu material şi un stadiu vital care au pregătit înflorirea mentalului său, şi un trecut animal care a modelat primele elemente ale umanităţii sale complexe. Noi nu putem să spunem că Natura materială a dezvoltat mai întâi, prin evoluţie, viaţa noastră şi corpul nostru, apoi mentalul nostru animal şi doar apoi a coborât un suflet în forma astfel creeată, deoarece aceasta ar presupune o prăpastie între suflet şi viaţă, între suflet şi mental, prăpastie care în realitate nu există fiindcă nu există corpuri fără suflet, nu există corpuri care să nu fie în sine o formă de suflet. Materia însăşi este o substanţă şi o putere a Spiritului şi ea nu ar putea exista altfel, căci nimic nu poate exista care să nu fie substanţă şi putere a Eternului (DUMNEZEU).
Pentru cel cu SAHASRARA perfect activată, ceea ce este mut şi orb şi chiar brut, este Acela (DUMNEZEU) care nu este mai puţin decât existenţa umană conştientă şi rafinată ori decât existenţa animală. Toată această devenire infinită este o naştere a Spiritului în diferite forme
Când am deschis cu adevărat porţile psihicului ni se dezvăluie un prim stadiu al conştiinţei cosmice. Dar acest psihic care creşte, conştiinţa-forţă care se individualizează şi devine din ce în ce mai compactă, strânsă în interior, nu este satisfăcută mult timp cu această formă individuală limitată, simţindu-se una cu Acela (DUMNEZEU), ea aspiră să fie vastă ca şi Acela, universală ca şi Acela, pentru a-şi regăsi astfel Totalitatea sa înnăscută.
A fi şi a fi în mod plenar divini, acesta este scopul ultim pe care Natura îl urmăreşte cu noi; şi a fi în mod plenar divini, aceasta este tot ceea ce ni se cere. Noi avem nevoie de totalitate deoarece în realitate noi suntem Totalitatea; idealul care ne cheamă, ţelul care ne dirijează paşii nu este de fapt în faţa noastră; el nu ne trage ci ne împinge, el este permanent prezent înapoi şi înainte şi totodată există în interiorul nostru. Evoluţia este eterna înflorire a unei flori care a fost floare dintotdeauna. Fără această sămânţă, în fond, nimic nu s-ar fi mişcat, deoarece nimeni n-ar fi avut nevoie de nimeni - aceasta este în fond Nevoia (Necesitatea) Lumii. Aceasta este fiinţa noastră centrală care ne este revelată prin intermediul lui SAHASRARA. Ea este fratele nostru de lumină care răsare câteodată când totul pare a fi disperat; ea este memoria însorită care ne întoarce şi ne reîntoarce şi nu ne va lăsa nici un moment de odihnă până când nu-L vom regăsi pe DUMNEZEU. El este centrul nostru cosmic care ne este revelat prin intermediul lui SAHASRARA aşa cum psihicul este centrul nostru individual. Această fiinţă divină (ATMAN) centrală care ne este revelată prin intermediul lui SAHASRARA nu se situează undeva într-un punct; ea este în toate punctele; ea este în mod surprinzător în inima tuturor lucrurilor şi îmbrăţişează în acelaşi timp toate fiinţele şi toate lucrurile, ea este în mod suprem în interior, deasupra şi dedesubt şi peste tot - este un "punct gigant". Şi atunci când l-am găsit, totul este găsit, totul este acolo, sufletul adult îşi găseşte astfel originea. Fiul (ATMAN) redevine Tatăl (DUMNEZEU), care devenise Fiul şi care astfel redevine El-însuşi. Atunci pereţii care ţineau prizonieră fiinţa noastră conştientă - sunt pentru totdeauna doborâţi, răsturnaţi; întregul nostru sentiment de individualitate şi de personalitate este anulat, întreaga senzaţie de situare în spaţiu şi timp sau în acţiunea şi în legile Naturii, dispare; nu mai există ego, nu mai există persoană definită şi de definit, există doar conştiinţă, există doar pacea şi beatitudinea, devenim Nemurirea, devenim eternitatea, devenim Infinitul. Din sufletul individual nu rămâne atunci decât un imn de pace şi libertate, o beatitudine care vibrează undeva în Eternitate.
Ne-am crezut mici şi separaţi unii de ceilalţi, un om alături de alt om în mijlocul lucrurilor separate şi am avut nevoie de această separaţie pentru a creşte sub carapacea noastră, căci altfel am fi rămas o masă nediferenţiată în plasma universală; un membru din mulţime, fără viaţă proprie. Prin această separare am devenit conştienţi; prin această separare suntem incomplet conştienţi şi suferim, căci suferinţa noastră este că suntem separaţi - separaţi de ceilalţi, separaţi de noi înşine, separaţi de lucruri şi de tot, deoarece suntem în afara singurului punct în care totul se reuneşte.
Singurul mod de a rândui în mod armonios totul este de a redeveni pe deplin conştienţi şi aceasta este foarte simplu. Nu există decât o singură origine. Această origine este perfecţiunea Adevărului ultim (care ne este revelată prin intermediul lui SAHASRARA) deoarece ea este singurul aspect care există cu adevărat. Exteriorizându-se, proiectându-se, dispersându-se, aceasta a produs tot ceea ce noi vedem şi nu vedem încă.
Când am suferit destul, viaţă după viaţă, în această lungă evoluţie, după ce am crescut suficient pentru a înţelege că totul ne vine dinafară, de la o Viaţă mai mare decât a noastră, de la un Mental mai mare decât cel al nostru, de la o Materie mai vastă decât cea a noastră, universală, soseşte momentul să regăsim conştient ceea ce noi am fost în mod inconştient totdeauna - un Om divin universal; "De ce te limitezi? Să simţi că eşti în sabia care te loveşte ca şi în braţele care te iubesc, în îmbrăţişarea soarelui şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, tot ceea ce există acum şi tot ce se străduieşte să devină. Când, prin intermediul lui SAHASRARA poţi realiza cu adevărat că eşti infinit, toată această bucurie îţi este deschisă" (SRI AUROBINDO - - Supraomul").
Unii se pot gândi că această conştiinţă cosmică ce ni se revelează prin intermediul lui SAHASRARA este un fel de super-imaginaţie poetică şi mistică, o pură subiectivitate fără suport practic. Dar, mai întâi, ar trebui să ne întrebăm ce înseamnă "subiectiv" şi "obiectiv", deoarece dacă noi considerăm aşa-zisul "obiectiv" drept criteriu unic al adevărului, această lume în întregime riscă să ni se prelingă printre degete, aşa cum nu încetează să o proclame arta, pictura şi chiar ştiinţa noastră în ultimii 50 de ani, lăsându-ne doar câteva rămăşiţe sigure. Este cert că friptura de viţel este pentru marea majoritate a oamenilor mai universal simţită şi deci mai obiectivă decât bucuria paradisiacă a ultimelor qvartete ale lui Beethoven; dar astfel noi am dezgolit lumea, nu am îmbogăţit-o. În mod real, opoziţia este falsă; subiectivul este uneori un stadiu avansat sau pregătitor al obiectivului; când toată lumea va experimenta, datorită activării adecvate a lui SAHASRARA, conştiinţa cosmică sau, mai simplu, bucuria inefabilă pe care ne-o transmite Beethoven prin intermediul muzicii, vom avea poate fenomenul obiectiv al unui univers mai puţin sălbatic.
Yoghinii avansaţi nu au fost niciodată oameni care să se mulţumească cu reverii cosmice. Autenticitatea experienţei şi eficacitatea lor practică pot să fie verificate imediat printr-un test foarte simplu şi anume apariţia unui nou mod de cunoaştere, prin identificare perfectă - cunoaştem un lucru sau o fiinţă deoarece suntem acel lucru sau acea fiinţă. Conştiinţa se poate deplasa fulgerător în orice punct al realităţii sale universale, ea se poate îndrepta asupra oricărei fiinţe, asupra oricărui eveniment şi-l poate cunoaşte imediat. În mod intim, tot aşa cum recunoaştem bătăile inimii, deoarece atunci totul se petrece în interior, fiindcă nimic nu mai este în afară şi separat; UPANISHADELE au spus demult acest lucru: "Când Acela (DUMNEZEU) este cunoscut, atunci totul este cunoscut" (SHANDILYA UPANISHAD)
Primele simptome ale acestei noi conştiinţe care sunt în strânsă legătură cu activarea lui SAHASRARA sunt foarte palpabile: "începem prin a resimţi că ceilalţi fac şi ei parte din noi înşine, sau că sunt repetări diferite ale noastre, acelaşi eu modificat (în funcţie de KARMA sa) de Natură în alte corpuri. Sau cel puţin simţim că ei trăiesc într-un eu universal mult mai vast care devine de acum înainte propria noastră realitate superioară. De fapt atunci (în cazul activării intense a lui SAHASRARA) totul începe să-şi modifice natura şi aparenţa; experienţa noastră despre lume este radical diferită de cea pe care o are omul închis într-un eu personal.
În cazul activării perfecte a lui SAHASRARA, începem, de asemenea, să cunoaştem lucrurile şi fiinţele umane cu care venim în contact printr-un alt fel de experienţă, mai directă, care nu depinde de mentalul exterior şi de simţuri. Totuşi, în cazul în care SAHASRARA nu este perfect activată, posibilităţile de eroare nu dispar, deoarece aceasta nu este posibil atâta timp cât mentalul, instrumentul traducător al cunoaşterii, mai rămâne, dar există o nouă modalitate mai vastă şi mai profundă de a trăi, de a vedea, de a cunoaşte, de a intra în contact cu lucrurile şi cu fiinţele, iar graniţele cunoaşterii pot fi împinse la un grad aproape nelimitat.
Acest nou mod de cunoaştere ce ni se dezvăluie prin intermediul activării intense a lui SAHASRARA nu este cu adevărat diferit de modul nostru anterior de cunoaştere; în realitate, în mod secret, toată experienţa, toată cunoaşterea, de orice fel ar fi ea, de la nivelul cel mai material până la înălţimile metafizice ultime, este o cunoaştere ce apare prin REZONANŢĂ şi identificare, noi cunoaştem pentru că, datorită proceselor complexe de REZONANŢĂ, suntem ceea ce cunoaştem.
În cazul activării perfecte a lui SAHASRARA noi realizăm că de fapt adevărata cunoaştere nu se obţine doar prin gândire ci prin REZONANŢĂ. Această cunoaştere care apare în noi este ceea ce noi suntem şi ceea ce noi devenim.
Fără această secretă identificare care apare în noi datorită REZONANŢEI, fără această totală unitate subiacentă, noi nu am putea cunoaşte nimic despre lume şi despre fiinţe; marele înţelept RAMAKRISHNA, strigând de durere şi sângerând sub loviturile de bici pe care le primea un om aflat lângă el, sau clarvăzătorul care ştie că un anume obiect se găseşte ascuns într-un anumit loc, yoghinul avansat care îşi vindecă discipolul bolnav prin transfer de energie curativă, subtilă la sute de kilometri distanţă sau marele yoghin SRI AUROBINDO care a împiedicat (OPRIT) să intre ciclonul în camera sa, sunt doar ilustrări frapante ale unor fenomene naturale de REZONANŢĂ; naturalul în aceste cazuri nu este separarea, distincţia, ci este unitatea indivizibilă a tuturor lucrurilor, fiinţelor şi energiilor subtile din MACROCOSMOS. Dacă fiinţele şi obiectele ar fi fost diferite de noi, separate de noi, dacă noi n-am fi în mod esenţial prin REZONANŢĂ inefabilă acel ciclon şi acel om, acea comoară ascunsă, acel discipol bolnav, nu numai că n-am putea acţiona asupra lor, dar nici nu le-am putea cunoaşte.
Toate acestea şi multe altele ar fi pur şi simplu invizibile şi inexistente pentru noi. Doar cel asemănător poate cunoaşte, datorită REZONANŢEI CE SURVINE FULGERĂTOR, ceea ce este asemănător cu el; doar cel asemănător poate acţiona, prin angrenarea proceselor de REZONANŢĂ, asupra a ceea ce este asemănător cu el. Noi nu putem cunoaşte prin REZONANŢĂ decât ceea ce în realitate suntem (avem deja în noi). Nimic nu poate fi învăţat cu ajutorul inteligenţei care să nu fi fost deja cunoscut prin REZONANŢĂ în secret, în mod potenţial în sufletul care înfloreşte. Tot astfel, întreaga perfecţiune de care omul este capabil exterior nu este altceva decât realizarea eternei perfecţiuni a Spiritului divin care este în el. Noi cunoaştem prin inefabilă rezonanţă Divinul şi devenim Divinul deoarece noi suntem deja El prin natura noastră ultimă (ATMAN).
Întreaga învăţătură este o revelaţie ce se manifestă în universul nostru lăuntric prin REZONANŢĂ; întreaga devenire este o înflorire. Descoperirea de sine este secretul; mijlocul şi procedeul sunt cunoaşterea de sine şi o conştiinţă din ce în ce mai largă care este în strânsă legătură cu gradul de activare (trezire) a lui SAHASRARA în microcosmosul fiinţei noastre
Majoritatea ne-am separat de lume şi de fiinţe pe parcursul mileniilor evoluţiei noastre, ne-am individualizat, am solidificat câţiva atomi din acest mare Corp (al lui DUMNEZEU) şi am spus: "noi-eu" acţionând adeseori împotriva tuturor acelora în mod asemănător solidificaţi sub crusta egoistă; şi, simţindu-ne astfel în aparenţă separaţi, noi n-am mai putut vedea mai nimic din ceea ce era în noi, altădată, în marea Unitate-Mamă. Atunci noi am inventat ochii, mâinile, simţurile şi un mental pentru a reuni ceea ce noi am exclus din marea noastră Fiinţă şi astfel am crezut că fără aceşti ochi, fără aceste degete, fără acest cap, noi nu putem şti nimic; dar aceasta este de fapt iluzia noastră separatistă; cunoaşterea noastră indirectă prin identificare şi REZONANŢĂ acoperă şi ne ascunde recunoaşterea imediată fără de care ochii noştri, degetele noastre, capul nostru şi chiar microscoapele noastre nu ar putea percepe şi înţelege mai nimic.
Uneori ochii noştri nu sunt organe de viziune, ci nişte organe de diversiune; şi când ochiul Adevărului se deschide în noi prin intermediul activării lui SAHASRARA, atunci nu mai este deloc nevoie de aceste lornioane (ochelari plianţi cu mâner pe care îi folosesc mai ales femeile) şi nici de aceste cârje. Călătoria noastră evolutivă este în final o lentă recucerire a tot ceea ce noi am exilat (îndepărtat), o reluare a Memoriei; progresul nostru nu se măsoară prin suma invenţiilor noastre care încă sunt tot atâtea mijloace de apropiere artificială de ceea ce noi am îndepărtat, ci prin ansamblul integrat al lumii pe care o recunoaştem ca fiind noi înşine.
Şi această este bucuria oceanică, ANANDA căci a fi tot ceea ce este, înseamnă a avea bucuria oceanică a tot ceea ce este. Prin activarea perfectă a lui SAHASRARA putem realiza beatitudinea miriadelor de miliarde care sunt una.
Cum ar mai putea fi vreodată decepţionat, cum ar mai putea fi neliniştit cel care, cu ajutorul lui SAHASRARA. vede peste tot Unitatea?" (ISHA UPANISHAD).
Înainte de a atinge prin intermediul trezirii plenare a lui SAHASRARA planul supramental, care este începutul emisferei superioare a existenţei, aspirantul la desăvârşire spirituală va traversa gradat diferite - niveluri (straturi) mentale sau lumi, pe care marii yoghini le-au numit în ordine ascendentă respectiv; nivelul superior, mental Iluminat, mental intuitiv şi supermental (acesta din urmă nu trebuie să fie confundat cu Supraconştientul). Desigur că, dacă dorim, putem folosi şi alţi termeni. De fapt aici este vorba de patru zone ce au fiecare o frecvenţă de vibraţie specifică corespunzătoare unor realităţi experimentale foarte diferite care fi verificate de către toţi aspiranţii care au capacitatea şi puterea de a întreprinde această ascensiune în mod conştient.
Teoretic am putea spune că aceste patru zone ale conştiinţei fac parte din Supraconştient, spunem "teoretic" pentru că este evident faptul că linia de demarcaţie a Supraconştientului este diferită în funcţie de fiecare individ. Pentru unii, în mod firesc mentalul superior şi mentalul iluminat nu sunt deloc supraconştiente, ci fac parte din conştiinţa lor normală în timpul stării de veghe. În schimb pentru alţii, care sunt insuficient evoluaţi, chiar şi simpla posibilitate de a raţiona este un stadiu al dezvoltării interioare încă îndepărtat. Altfel spus, linia supraconştientă tinde să se retragă pe măsură fiinţa umană evoluează. Dacă supraconştientul este trecutul nostru evolutiv, Supraconştiinţă este viitorul nostru evolutiv. Astfel, graţie evoluţiei spirituale, vechiul nostru Supraconştient este integrat treptat în conştiinţa noastră obişnuită ce există în starea de veghe.
Nu vom vorbi aici despre ce sunt în sine aceste planuri superioare de conştiinţă independent de om; fiecare dintre ele este o lume de existenţă mai vastă mai activă decât Pământul nostru, iar limbajul nostru mental nu este deloc potrivit pentru a le descrie- ar trebui simultan o exprimare de înţelept vizionar şi de poet, sau cu alte cuvinte "o altă limbă" cum spunea Rimbaud. Această tentativă a fost realizată de yoghinul Sri Aurobindo în SAVITRI, epopeea sa poetică:
"Lumi după lumi pline de un oceanic extaz şi de culori mirifice
Precum milioane de nuferi purtaţi de o singură tulpină,
Urcă din vibraţie în vibraţie spre o înaltă şi secretă Epifanie".
Putem spune însă ce aduc cu adevărat omului aceste planuri (sferei de beatitudine şi conştiinţă şi putem remarca într-adevăr cum fuziunea (REZONANŢA) cu ele ne transformă viziunea asupra lumii, numai atunci când datorită aspiraţiei intense, ne ridicăm până la ele.
Mentalul obişnuit, pe care în general îl cunoaştem cu toţii, vede (sesizează) lucrurile şi fenomenele pas cu pas, succesiv, linear, deoarece, cu rare excepţii, el nu poate face salturi, fiindcă aceasta i-ar fisura fulgerător logica şi atunci el nu s-ar mai recunoaşte pe sine, catalogând acele realităţi EXTRAORDINARE ca fiind iraţionale fără şir, neclare. El nu poate vedea mai mult de un lucru sau un fenomen o dată, altfel el ar spune că lucrurile sau fenomenele sunt contradictorii. El nu poate admite un adevăr sau un fapt în câmpul conştiinţei sale, fără a respinge automat tot ceea ce nu este acel adevăr sau fapt analogic vorbind, el este ca un obturator care nu filtrează decât o imagine, una singură odată. Pentru el, tot ceea ce nu figurează pe micul său ecran momentan este eroare, minciună şi întuneric. El funcţionează ca un sistem inexorabil, antinomic: alb-negru, adevăr-eroare, Dumnezeu-Satana şi înaintează întocmai ca un măgar pe un drum, care vede un smoc de iarbă, NUMAI după altul.
Mentalul obişnuit decupează în general bucăţele de timp şi spaţiu. Cu cât coborâm mai mult pe scara conştiinţei, această trăsătură se accentuează; pentru un scarabeu putem presupune că tot ceea ce îi traversează mărunta sa cale iese din viitor - din dreapta îi taie (întretaie) linia prezentului său şi apoi intră în trecut prin stânga, trecătorul care păşeşte peste el cu un picior de o parte, iar cu celălalt de cealaltă parte va fi deodată şi în stânga şi în dreapta; miraculos şi totodată iraţional, el va părea că au un picior în adevăr şi celălalt în minciună, ceea ce (pentru scarabeu) nu este posibil şi prin urmare pentru el omul nu există, sau altfel spus, este imposibil din punctul de vedere a scarabeului.
Pentru noi oamenii, obturatorul mental este un pic mai larg, viitorul şi trecutul nu sunt plasate la dreapta şi la stânga în spaţiu, ci sunt ieri şi mâine în timp - faţă de scarabeu noi câştigând noţiunea de timp. Dar, superioară acesteia, există o altă conştiinţă supramentală, care poate lărgi şi mai mult obturatorul câştigând timp în plus; ea vede, ATUNCI simultan prezentul, trecutul şi viitorul, alb-negru, adevărul şi ceea ce este numit convenţional eroare, binele şi ceea ce este numit convenţional rău, da şi nu, căci în realitate toţi opuşi sunt rezultatul unei anumite decupări a timpului.
Spunem uneori datorită ignoranţei noastre că ceva este "rău" pentru că nu vedem încă binele pe care "acel CEVA" îl pregăteşte şi a cărui jumătate este, numim, pripindu-ne, ceva "minciună" fiindcă nu am avut încă timp să vedem nufărul crescând din noroi, spunem că ceva este "negru", dar de fapt ziua noastră este "neagră", pentru cel care nu mai vede Lumina. Eroarea noastră însoţeşte în mod necesar adevărul, "nu" este jumătatea inseparabilă a lui "da", albul şi negru ca şi întregul curcubeu, sunt doar forme diferite ale unei singure lumini, care se dezvăluie puţin câte puţin; nu există contrarii ci doar aspecte complementare (care se COMPLETEAZĂ reciproc). Toată Istoria ascensiunii conştiinţei este istoria unei gradate dezoblurări şi a trecerii de la o conştiinţă îngustă, liniară şi contradictorie la o conştiinţă vastă şi globală.
Marii yoghini definesc termenul "global", numind Supramentalul emisfera superioară a conştiinţei, căci adevărul aşa-zis superior nu este rupt de pământ, fiindcă el nu poate fi ÎN REALITATE întreg fără jumătatea sa inferioară. Susul nu anulează Josul, el îl împlineşte, atemporalul nu este contrar temporalului. după cum două braţe care îmbrăţişează cu dragoste nu sunt deloc contrare fiinţei îmbrăţişate. Secretul dezvăluit prin intermediul lui SAHASRARA este tocmai posibilitatea de a descoperi oricând atemporalul chiar în sânul temporalului, Infinitul în finit, realizând astfel PLENAR totalitatea rotundă a lucrurilor şi fenomenelor fie chiar şi în cel mai nesemnificativ fragment, fără această divină descoperire realizată cu ajutorul lui SAHASRARA nimeni nu este îmbrăţişat şi nimeni nu îmbrăţişează nimic. Abia atunci noi îl îmbrăţişăm pe Cel (DUMNEZEU) care permanent ne îmbrăţişează.
Ascensiunea gradată a conştiinţei nu este numai istoria unei cuceriri a timpului, el este de asemenea cucerirea bucuriei oceanice, a iubirii pline de înţelepciune, a dilatării în NEMĂRGINIRE a fiinţei noastre. Nivelurile (treptele) evoluţiei inferioare nu se mulţumesc să decupeze doar bucăţele de timp şi spaţiu, ci ele decupează tot. O "lege a fragmentarii" crescânde conduce coborârea conştiinţei de la spirit la atom, fragmentarea bucuriei, fragmentarea iubirii şi a puterii şi, firesc, toate acestea fac să apară fragmentarea conştiinţei. Şi a viziunii, totul se descompune într-o viermuială de mici tropisme, astfel apare o pulbere de "conştiinţă somnambulă", care este deja o inconştientă căutare a Luminii sau poate o palidă amintire a Fericirii. Semnul general al acestei coborâri este o diminuare din ce în ce mai accentuată a puterii intensităţii: intensitatea existenţei, intensitatea conştiinţei, intensitatea forţei, intensitatea fericirii din lucruri şi intensitatea bucuriei de a exista.
Atunci când ne ridicăm (ascensionăm din nou) către nivelurile superioare, supreme, aceste intensităţi cresc gradat şi ne permit să trăim extazuri de o intensitate copleşitoare.
MENTALUL OBIŞNUIT
Cu ajutorul lui SAHASRARA în mod armonios activată, noi realizăm că ceea ce ne permite să facem diferenţa între un plan de conştiinţă şi un altul este în mod esenţial calitatea luminii, sau calitatea vibraţiilor. Dacă plecăm de la propriul nostru nivel evolutiv şi privim conştiinţa sub aspectul său de lumină, din care derivă toate celelalte, mentalul obişnuit apare pentru ochiul care vede ca o mulţime de mici puncte sau noduri vibratorii aproape întunecate, pe un fond cenuşiu. El se aseamănă, analogic vorbind, cu un nor de musculiţe care se învârt în jurul capului oamenilor şi care, în general vorbind, reprezintă cele "1001" de gânduri ale lor, ele pleacă şi vin (generează în noi şi în afara noastră ANUMITE REZONANŢE), se învârt, trec de la unul la altul şi, datorită afinităţilor existente generează, prin REZONANŢĂ EFECTE. Din timp în timp, o mică strălucire de lumină coboară de sus, o mică bucurie, o mică flacără de iubire, care dansează în acest cenuşiu. Dar acest "fond neutru" - cum îl numesc marii yoghini - este atât de greoi şi de lipicios, încât absoarbe totul, decolorează totul, trage totul în jos conform gravitaţiei lui obscure, în general noi suntem incapabili să suportăm mai mult timp bucuria sau suferinţa, suntem incapabili să suportăm prea multă lumină, totul la noi este mic, spasmodic, se stinge repede. Şi totul este supus la mii de condiţionări în cazul mentalului obişnuit.
MENTALUL SUPERIOR
Tot cu ajutorul lui SAHASRARA în mod armonios activată noi realizăm ce este şi cum se manifestă MENTALUL SUPERIOR.
Acest nivel apare în general frecvent la filozofi sau gânditori. Mentalul superior este deja mai puţin opac şi este mai liber decât mentalul obişnuit. Fondul său auric predominant nu este chiar atât de gri sau, în cazul său, griul are o tentă albăstruie, iar micile sale străfulgerări de lumină nu sunt înghiţite atât de repede; aceste străfulgerări sunt mai mari, mai intense, mai frecvente. Fericirea, în cazul său, tinde să dureze mai mult, iubirea, în cazul mentalului superior, ajunge să fie mai cuprinzătoare. Aceste trăiri sunt acum mai puţin dependente de nenumăratele condiţionări ale nivelurilor inferioare; aici începem să ştim ce sunt fericirea şi iubirea în sine, fără nici o cauză. Dar chiar şi aici lumina este rece, un pic dură. Încă este vorba de o substanţă şi o energie mentală oarecum grea, care apucă lumina de sus şi apoi o dizolvă în propria substanţă, cel mai adesea acoperind-o cu un strat apăsător, fără să-şi dea seama, şi în general nu înţelege cu adevărat lumina primită decât la sfârşit, când a fost diluată, logicizată şi fragmentată în pagini scrise, cuvinte sau idei.
De altfel, "paginile" sau "paragrafele" mentalului superior sunt cel mai adesea bazate pe un singur punct de lumină sau pe un număr mic de asemenea puncte, pe care el le-a cuprins, acestea sunt uneori concluzia sa înainte să fi primit picătura de intuiţie, pe care a înghiţit-o repede şi pe parcurs el se străduie să elimine tot ceea ce ar putea contrazice această concluzie.
Cu siguranţă, mentalul superior se poate deschide spre planuri mai elevate pentru a putea primi bucuria de acolo, dar este evident că altitudinea sa normală nu este înălţimea luminii, substanţa sa mentală fiind făcută parcă pentru a descompune lumina. El începe să înţeleagă atunci când a explicat sau altfel spus atunci când şi-a explicat.
SAHASRARA în mod armonios activată ne permite să realizăm ce este şi cum se manifestă MENTALUL ILUMINAT.
Mentalul iluminat are o altă natură. Pe măsură ce mentalul superior acceptă să tacă, el urcă gradat înspre acest domeniu sau, cu alte cuvinte, substanţa şi energia sa îşi măresc frecvenţa de vibraţie şi se limpezesc. Ceea ce mentalul primea mai înainte picătură cu picătură, acum îi vine în flux continuu. Fondul general, de asemenea, nu mai este acum neutru, deoarece este o intensă mulţumire spirituală, o bucurie spirituală uriaşă din care se detaşează sau ies în evidenţă tonurile particulare ale conştiinţei. Aceasta este prima transformare fundamentală care evidenţiază începutul unei reale evoluţii spirituale.
Conştiinţa noastră se umple ACUM de un flux subtil de lumină, deseori aurită, în care sunt infuzate culori sau nuanţe subtile diferite în conformitate cu starea noastră interioară, este o "invazie luminoasă", în acelaşi timp, există predominant o stare contaminantă de "entuziasm" (în sensul autentic în care înţelegeau grecii entuziasmul); totodată apare o trezire bruscă, ca şi cum întreaga noastră fiinţă ar fi în alertă, fiind fulgerător angrenată într-un ritm intens şi foarte rapid, într-o lume eu totul nouă, unde ne trezim faţă în faţă cu noi valori, cu noi reliefuri şi uluiţi facem corelaţii neaşteptate. Cortina iluzorie, de fum, a lumii este ACUM pentru noi dată la o parte şi totul se leagă într-o mare vibraţie de bucurie, viaţa este pentru noi mai vastă, mai adevărată, mai vie. Mici adevăruri geniale pentru ceilalţi (care nouă ne apar FIREŞTI) se aprind în noi pretutindeni, fără cuvinte, ca şi cum fiecare lucru, fiinţă sau fenomen ar poseda un secret, ar avea un sens special şi o viaţă complexă specială. Aceasta este o stare predominantă de adevăr, inefabilă, fără a avea nevoie de a fi înţeleasă, pur şi simplu ea este şi este pentru noi minunată. Această stare intens euforică este uşoară, vie şi ne place.
Pentru fiecare fiinţă umană în parte, acest flux subtil, diafan, luminos se va traduce într-un mod diferit. Unii dintre noi ne grăbim totdeauna să-l punem în forme, în loc să-l lăsăm să ne impregneze din plin şi în linişte fiinţa, permiţându-i să-şi îndeplinească munca de purificare a substanţei şi a energici conştiinţei noastre. Pentru unii, acest flux tainic se va manifesta ca o bruscă deschidere către poezie. Alţi vor vedea inspiraţi de ei forme arhitecturale noi, alţii se vor găsi pe calea unor mari descoperiri ştiinţifice, iar CEI PUŢINI îl vor descoperi şi îl vor iubi mai mult pe Dumnezeu
În general, accesul la această nouă stare elevată de conştiinţă este însoţit de o înflorire spontană a capacităţilor creatoare, mai ales în domeniul poeziei, artei şi al ştiinţei. În cazul unui grup de yoghini avansaţi se poate remarca atât la noi înşine cât şi la ceilalţi o trezire şi o naştere bruscă a unor capacităţi deosebite în tot felul de domenii, atunci când se produce deschiderea conştiinţei, astfel ca IMEDIAT DUPĂ ACEASTA cineva care s-a chinuit îndelung pentru a se exprima în rime, fără cel mai mic succes, poate deveni uluitor de repede, de la o zi la alta un maestru al limbajului şi al cadenţelor poetice. În cazul de faţă este o problemă de tăcere justă şi de deschidere corectă faţă de Cuvântul care începe să se exprime spontan şi armonios, căci ACUM cuvântul este acolo, gata format, în planurile interioare, unde iau naştere toate formele artistice, dar mentalul care are doar rolul de transmiţător trebuie să se transforme ca să ajungă să intre în REZONANŢĂ, pentru a deveni astfel un canal perfect, în loc să fie un obstacol.
Poezia divin inspirată GRAŢIE ASPIRAŢIEI INTENSE DE A CUNOAŞTE ADEVĂRUL este pentru multe fiinţe umane mijlocul cel mai comod pentru a înţelege ce sunt aceste planuri superioare de constanţă, în ritmul unui poem genial inspirat, vibraţiile energiilor subtile superioare sunt uşor de sesizat şi tocmai de aceea unii oameni vor recurge adesea la ajutorul poeziei, aceasta neînsemnând că Supraconştientul este privilegiul poeţilor. În enorma sa corespondenţă poetică şi în "Poezia viitoare", Sri Aurobindo a dat numeroase exemple de poezie născută dintr-un mental iluminat; din nefericire, contează foarte mult şi limba în care au fost scrise poeziile - Sri Aurobindo scria în engleză pentru că majoritatea discipolilor săi vorbeau engleza. Poetul Iluminat Rimbaud, care a ajuns fulgerător la această stare în urma unei trăiri de natură tantrică cu o tânără poloneză iniţiată în TANTRA YOGA, ne oferă o foarte bună ilustrare de astfel de poezie, spre exemplu, în genială sa creaţie "Corabia beată", dacă reuşim să ne detaşăm de sensul exterior pentru a intui şi a asculta ceea ce vibrează dincolo de acesta, căci poezia şi toate formele de artă nu sunt în ultimă instanţă decât un mijloc de a surprinde o indicibilă nuanţă (datorită REZONANŢELOR ce apar în MICROCOSMOSUL fiinţei noastre), care pentru cel INSENSIBIL nu este nimic şi care totuşi este adevărul vieţii: "Cunosc extaziat cerurile sparte de fulgere, şi trombele / şi talazurile, şi curenţii fascinanţi; cunosc seara, / Zorii exaltaţi precum un stol de porumbei / Şi am văzut câteodată ceea ce omul nu a crezut niciodată că va ajunge să vadă."
Nu vom numi o poezie "iluminată" datorită sensului său, el pentru că ea conţine nota specifică acestui plan. Am putea regăsi de asemenea aceeaşi notă inefabil ILUMINATOARE într-un tablou de REMDRANDT sau într-o anumită bucală muzicală de CESAR FRANCK, de exemplu, în cuvintele transfiguratoare ale unui prieten sau pur şi simplu într-o fuziune amoroasă plenară în care, datorită continenţei şi a transfigurării fiinţei iubite trăim o fericire ILUMINATOARE. Important este adevărul inefabil ILUMINATOR pe care îl intuim şi care se află în spatele acestora, vibraţia înălţătoare care ne conduce drept la esenţă şi pe care poemul, pânza, sonata sau trăirea amoroasă intensă şi profund transfiguratoare nu fac decât să o exprime mai mult sau mai puţin transparent; cu cât urcăm mai mult, vibraţia şi energia subtilă este mai pură, mai luminoasă, mai vastă, mai puternică. În versurile inspirate ale poetului iluminat RIMBAUD aceste nuanţe ILUMINATORII inefabile sunt redate astfel: "O, anotimpuri, o, castele./ Ce suflet nu are defecte?". La prima vedere vibraţia este abia perceptibilă dar dacă urmărim să intrăm în REZONANŢĂ CU ÎNREGISTRAREA ÎN AKASHA TATTVA a stării de atunci a poetului. DINCOLO DE CUVINTE (dar pornind chiar de la ele), remarcăm că starea ILUMINATORIE este prezentă. Dar aici se simte totuşi că nu este vorba de o energie şi de o vibraţie plenar iluminată, deoarece ea nu vine de deasupra capului (SAHASRARA), ci din centrul inimii (ANAHATA CHAKRA), şi cu această ocazie totodată remarcăm că ea nu are nimic de-a face cu sensul cuvintelor, cuvintele doar înveşmântează acest ceva INEFABIL care vibrează. Din contră, următorul vers scris de genialul poet MALLARME vine direct din mentalul iluminat: "Gheţarul transparent al zborurilor stolurilor care încă nu s-au înălţat".
Ceea ce caracterizează în mod esenţial toate operele izvorâte din acest plan este o uluitoare şi sublimă cuprindere luminoasă ce ne apare, analogic vorbind, precum o luminoasă bătaie de aripi, o bruscă curgere de lumină paradisiacă. Vibraţia aceasta sublimă înregistrată în AKASHA nu se aseamănă cu nici o alta. Întotdeauna în cazul ei există mai întâi un şoc care precede vibraţia, întocmai ca la un diapazon. Cu toate acestea, într-o operă de artă, vibraţia ILUMINATOARE nu rămâne mult timp pură, căci dinamica ulterioară operei urmează mişcarea conştiinţei care, în lipsa unei anumite discipline care să o stabilizeze, urcă şi coboară constant. Astfel, la o analiză atentă realizată prin IDENTIFICARE PERFECTĂ (SAMYAMA) ne apare foarte clar (graţie REZONANŢEI CU ÎNREGISTRAREA STĂRII SALE DE ATUNCI ÎN AKASHA) că poezia lui RIMBAUD "Corabia beată" conţine influenţe inspirate din mentalul iluminat, dar multe influenţe provin din vital, din mentalul simplu şi totodată poezia sa conţine chiar o strălucire din supermental, după cum vom vedea în continuare.
O dată cu frumuseţea sa inefabilă, descoperim şi limitele mentalului iluminat: în multe cazuri, poezia iluminată se traduce printr-o curgere de imagini şi cuvinte revelatoare (pentru că, mai ales în acest stadiu, adesea apar viziuni şi, de asemenea. începem să auzim), care este aproape ca o avalanşă de imagini luxuriante, deseori dezordonate, ca şi cum conştiinţa ar fi depăşită şi n-ar putea conţine valul de sublimă lumină şi această supracreştere în intensitate ar fi prea mare - şi atunci se revarsă. Entuziasmul ce apare se schimbă uşor în exaltare. Iar dacă restul fiinţei nu a fost suficient de purificat, una dintre părţile inferioare poate acapara lumina subtilă şi forţa elevată, care coboară, pentru a le utiliza (CHIAR MATERIALIZÂNDU-LE) în folosul său, ceea ce este deseori o primejdie. În cazul în care TRANSMUTAREA şi SUBLIMAREA armonioasă a energiilor subtile rezultante nu este stăpânită la perfecţie, apar situaţii când părţile inferioare ale naturii umane, mai ales vitalul, acaparează în mare parte această curgere subtilă luminoasă. Atunci ele o întăresc, o dramatizează, o schilodesc şi cu toate că ATUNCI puterea este încă prezentă ea ajunge să fie dură, în timp ce esenţa mentalului iluminat este fericirea oceanică.
Am putea aminti aici numele multor poeţi şi creatori geniali printre care se află şi poetul Iluminat MIHAI EMINESCU (poate că este necesar să subliniem faptul că este o mare diferenţă între cel care are ocazional stări de inspiraţie geniale sau iluminări, care adeseori, datorită ABSENŢEI INIŢIERII, nu sunt privite cu încredere, şi cel care, practicând YOGA, şi-a dezvoltat sistematic conştiinţa, treaptă cu treaptă, astfel încât el poate ORICÂND să se stabilească la voinţă şi să rămână în REZONANŢĂ cu unul sau altul dintre nivelurile (etajele) conştiinţei, rămânând FERM BRANŞAT acolo cât timp doreşte, pentru a primi în FLUX CONTINUU şi fără deformări inspiraţiile sau luminile corespunzătoare acelui nivel. Aceasta este ceva firesc în practica YOGA).
De altfel, marii yoghini spun că substanţa mentalului iluminat nu este cu adevărat transparentă, ci doar translucidă: lumina sa este difuză. La nivelul său lucrurile stau oarecum ca şi cum am palpa pretutindeni adevărul, fără a-l atinge cu adevărat. Tocmai de aceea aici apar frecvent incoerenţe şi fluctuaţii. Cu toate acestea, trezirea mentalului Iluminat este începutul unei naşteri spirituale deoarece, înainte de a urca mai sus, este nevoie de încă o purificare şi mai ales de pace, echilibru şi linişte. Cu cât urcăm mai mult pe scara conştiinţei, cu atât mai mult avem nevoie de FORŢĂ MENTALĂ şi de un echilibru de granit.
MENTALUL INTUITIV
Tot SAHASRARA în mod armonios activată ne permite să realizăm ce este şi cum şi manifestă mentalul intuitiv. Mentalul intuitiv se deosebeşte de mentalul Iluminat prin transparenţa sa clară; este rapid şi, analogic vorbind, putem spune că el aleargă desculţ din stâncă în stâncă şi nu mai este deloc blocat ca mentalul superior de acea ortopedie grea, care ne lipeşte la pământ ca şi cum cunoaşterea ar depinde de volumul plin de greutate al reflexiilor şi gândurilor noastre. Cunoaşterea în cazul mentalului intuitiv este o străfulgerare născută din tăcere şi instantaneu totul este acolo, nici mai sus, nici mai în profunzime, ci acolo, sub ochii noştri, aşteptând doar ca noi să fim un pic mai limpezi. Nu este vorba atât de elevare, cât de o şi mai mare îndepărtare (lărgire) a obturatorului.
Vara în unele locuri câmpiile ţării noastre se întind liniştite şi verzi în aerul pur şi dulce cât cuprinzi cu privirea sub cerul greu; apoi, dintr-o dată, fulgerător, câteva păsări ţâşnesc şi îşi iau zborul. Surprinşi la prima vedere am putea spune ca nu am văzut nimic. Totul pentru noi este atât de rapid, fulgerător - analogic vorbind aceasta este rapiditatea teribilă a conştiinţei care se limpezeşte. Un punct, un sunet, o picătură tainică de lumină, în care este conţinută o lume strălucitoare, fastuoasă - câteva zeci de păsări fulgerător de rapide, aproape nevăzute se avântă într-o secundă de Iluminare. În dimensiunea noastră lăuntrică, intuiţia repetă misterul original al unei mari şi vast cuprinzătoare priviri, o formidabilă privire de o clipă, care a văzut totul şi a cunoscut totul şi apoi ea se joacă văzând puţin câte puţin, lent, succesiv, temporal, dintr-un miliard de puncte de vedere, ceea ce cuprinsese ATUNCI doar într-o fracţiune a eternităţii. "O clipă eternă este cauza tuturor anilor", scrie marele yoghin şi poet Sri Aurobindo în inspirata sa operă SAVITRI.
Acum, o dată cu intuiţia vine o bucurie specială, diferită de bucuria iluminată. Ea nu mai este o curgere care pare să ne invadeze din afară, el este ca un fel de recunoaştere, totul se desfăşoară ca şi cum noi am fi fost întotdeauna doi, un frate de lumină care trăieşte în lumină, şi un frate de umbră, noi înşine, care trăieşte dedesubt şi repetă bâjbâind în întuneric, izbindu-se de toate lucrurile, gesturile fratelui de lumină, mişcarea, cunoaşterea, marea aventură care este a fratelui de lumină, dar cu toate acestea jos totul este meschin, pipernicit, iar fratele de umbră este neîndemânatic. Apoi, dintr-o dată, se realizează identitatea celor doi şi astfel realizăm că suntem unul. Suntem într-un punct (FOCAR) de lumină. Pentru prima dată, nu mai există separare şi aceasta este fericirea de acum. Şi când vom fi unul în toate punctele, aceea va fi viaţa divină.
Acest punct de identitate este cunoaşterea, care se poate traduce într-un mod sau altul, în funcţie de preocupările de moment, dar întotdeauna într-un mod esenţial, există un şoc al identităţii,. o reîntâlnire - ştim aceasta pentru că de fapt recunoaştem (faimoasa reamintire platoniciană). Yoghinii, la rândul lor, spun că amintirea este "o amintire a Adevărului". Şi cu adevărat, într-o străfulgerare intuitivă, noi vedem clar că de fapt cunoaşterea nu este o descoperire a necunoscutului, fiindcă în realitate noi nu ne descoperim atunci decât pe noi înşine. Nu există nimic altceva de descoperit, el este necesară o recunoaştere lentă, în timp, a acestei secunde de Lumină, pe care CÂNDVA am văzut-o cu toţii. Cine nu a văzut-o măcar o dată? Cine nu are această amintire în viaţa sa? Oricare ar fi credinţele sau necredinţa noastră, capacităţile sau neputinţele noastre, atitudinea noastră mai mult sau mai puţin elevată, există totdeauna o clipă care este clipa noastră. Există vieţi care, privind din acest punct de vedere nu au durat decât o secundă şi tot restul este dat uitării. Limbajul esenţial al intuiţiei se condensează într-o formulă concisă, fără un cuvânt în plus, spre deosebire de limbajul supraabundent al mentalului iluminat, care şi el, de asemenea, chiar prin abundenţa sa, aduce totuşi un ritm luminos şi un adevăr cu contururi poate mai puţin precise, dar mai cald.
Considerând tot ciclul eforturilor umane în câteva cuvinte: "Un zbor al Unicului către Unic", filosoful PLATIN folosea în această expresie un limbaj intuitiv, asemănător cu cel al UPANISHADELOR- însă această virtute marchează totodată limitele intuiţiei: oricât de pline de viaţă ar fi străfulgerările şi formulele noastre, ele nu pot conţine tot adevărul -pentru aceasta ar fi nevoie de o căldură mai intensă chiar decât aceea a mentalului iluminat, care să ne facă să intrăm într-o transparenţă mai înaltă. Căci mentalul intuitiv vede prin străfulgerări, punct cu punct, dar nu în ansamblu. Spaţiul dezvăluit de mentalul intuitiv prin străfulgerare este comprehensibil. Irefutabil, dar nu este decât "un spaţiu de adevăr". De altfel, în cele mai multe cazuri mentalul pune stăpânire pe intuiţie şi trage de ea totodată prea mult şi prea puţin. Prea mult, fiindcă îşi generalizează nejustificat intuiţia şi ar vrea să cuprindă totul în spaţiul descoperirii sale, şi prea puţin pentru că în loc să lase acea străfulgerare să-şi realizeze în linişte activitatea de iluminare şi purificare a substanţei noastre, el o apucă imediat şi o acoperă cu un strat gros (imagistic, poetic, matematic, religios) şi nu mai înţelege acea străfulgerare decât prin forma intelectuală, ştiinţifică, artistică sau religioasă cu care a acoperit-o
Mentalului îi este greu să înţeleagă că o revelaţie poate fi foarte puternică, chiar formidabilă, fără să fie nimic de înţeles şi mai ales că ea este foarte puternică doar atât timp cât nu o facem să coboare câteva trepte, diluând-o şi fragmentând-o pentru o aşa-zisă "înţelegere". Dacă am putea rămâne cât mai liniştiţi în prezenţa acestei străfulgerări care vibrează, ca şi cum am fi suspendaţi în lumina sa, fără să ne aruncăm după aceea asupra ei pentru a o decupa în bucăţele intelectuale, ne-am da seama după un timp că întreaga noastră fiinţă şi-a schimbat altitudinea şi că APOI beneficiem de o nouă viziune în locul unei mici formule moarte. Când explicăm în mod speculativ intuiţiile, trei sferturi din puterea lor transformatoare se pierde.
Dacă, în loc să se precipite pripit asupra stiloului ca să se reverse apoi într-un torent de cuvinte pentru a expulza prea multă lumină primită, căutătorul avea grijă să-şi păstreze tăcerea şi transparenţa, dacă el va avea astfel răbdare va vedea cum gradat străfulgerările se multiplică puţin câte puţin, devenitul oarecum mai puţin strâmte şi cum în el se formează o altă conştiinţă, care este totodată împlinirea şi sursa mentalului iluminat, a mentalului intuitiv şi a tuturor formelor mentalului uman, adică supermentalul.
SUPERMENTALUL
SAHASRARA plenar activată ne permite de asemenea să realizăm ce este şi cum se manifestă supermentalul. Supermentalul este culmea, rareori atinsă, a conştiinţei umane ce este realizată prin intermediul lui SAHASRARA. Supermentalul este de fapt o stare amplă de conştiinţă cosmică care este trăită fără pierderea individualităţii, în loc să arunce totul pentru a exploda în înaltul cerului, căutătorul a urcat cu răbdare toate treptele fiinţei, astfel încât acum josul este legat de sus, fără a exista vreo întrerupere. Supermentalul este lumea privilegiată a zeilor şi sursa inepuizabilă de INSPIRAŢIE a marilor fondatori de religii şi curente spirituale autentice: aici (graţie REZONANŢEI cu Supermentalul MACROCOSMIC) au luat naştere toate religiile pe care le cunoaştem. În fond, ele nu sunt altceva decât părţi ale unei experienţe supermentale, una dintre miile de faţete ale sale. Căci o religie, un curent spiritual sau o revelaţie, ori chiar o experienţă spirituală, aparţin de fapt unui plan, ele nu sunt niciodată născute din fulgerele lui Dumnezeu sau de nicăieri. Cei înţelepţi care încarnează o revelaţie nu au extras-o din nimic; supermentalul este planul sau cu alte cuvinte SFERA SUPERMENTALULUI MACROCOSMIC în care (datorită REZONANŢEI în propriul MICROCOSMOS cu SUPERMENTALUL) aceste revelaţii îşi au originea. El este, de asemenea, planul de origine al celor mai înalte creaţii artistice. Trebuie, însă să subliniem că, deşi acest plan este cel mai înalt plan al mentalului, el încă este un plan mental.
Atunci când conştiinţa fiinţei umane evoluate se ridică în acest plan, ea nu mai vede "punct cu punct", ci "calm, pe suprafeţe mari". Aici nu mai este lumina difuză a mentalului iluminat, nici strălucirile izolate ale mentalului intuitiv ci, precum spune admirabila exprimare vedică: "Un ocean de străfulgerări stabile". Conştiinţa ce se ridică în acest plan nu mai este deloc limitată la scurta clipă prezentă sau la spaţiul îngust al câmpului său vizual, ea este dezobturată, sau cu alte cuvinte vede dintr-o singură privire larga întindere MACROCOSMICĂ a spaţiului şi a timpului. Diferenţa fundamentală faţă de celelalte planuri stă în egalitatea sau uniformitatea aproape completă a luminii; într-un mental iluminat foarte receptiv am putea vedea, de exemplu, o întindere sau un fond albăstrui cu ţâşniri bruşte de lumină, străfulgerări intuitive, lumini călătoare sau uneori mari cascade supermentale, dar acolo jocul luminos este intermitent, nimic nu este stabil - aceasta este condiţia generală a celor "mai mari poeţi pe care îi cunoaştem. Ei au atins un anumit nivel sau un anumit ritm, o luminozitate poetică generală şi apoi, din timp în timp, ei reuşesc să pătrundă în regiuni şi mai înalte, ARHETIPALE, aducând de acolo acele versuri orbitoare (sau acele mirifice exprimări muzicale) care după aceea vor fi reluate din generaţie în generaţie, ca o formulă magică: "Sesam, deschide-te!" pentru a intra în rezonanţă cu planurile elevate care le-au inspirat. Mentalul iluminat este în general o bază (una deja foarte înaltă), dar supermentalul este o paradisiacă împărăţie divină în care avem acces în momentele de graţie.
Pentru o conştiinţă umană care a atins plenar starea supermentală completă şi permanentă, aşa cum au realizat-o, spre exemplu, RISHI-i (înţelepţii clarvăzători) vedici, nu mai există intermitenţe luminoase, ci conştiinţa este un permanent ocean de lumină. De aici rezultă o viziune divină continuă, universală; cunoaştem bucuria universală, frumuseţea universală, iubirea universală, căci toate contradicţiile planurilor inferioare vin din insuficienţa luminii sau din faptul că lumina nu pătrunde decât într-un câmp restrâns, în timp ce, în această lumină egală a supermentalului, contradicţiile, care sunt ca şi spaţiile de umbră între două străfulgerări sau ca frontierele întunecate de la capătul luminii noastre, se topesc într-o masă vizuală unificată. Şi, din momentul în care lumina divină este pretutindeni, frumuseţea, armonia şi fericirea sunt pretutindeni în mod necesar, pentru că atunci toate contrariile nu mai sunt percepute ca negări sau ca spaţii de întuneric între două declicuri ale conştiinţei, ci ca elemente de o intensitate variabilă într-o Armonie cosmică continuă. Aceasta nu înseamnă că conştiinţa care a atins plenar starea activării supermentalului este incapabilă să vadă ceea ce noi numim urât sau rău sau suferinţă, însă de la ACEL NIVEL ea conştientizează totul ca fiind legat (corelat şi NECESAR) în marele spectacol universal, în care fiecare aspect şi orice energie îşi are locul său evident (menirea sa) şi utilitatea sa. Această conştiinţă este ACUM unitară, nu separatistă. Capacitatea sa extraordinară de a unifica ne dă măsura perfecţiunii supermentale. De altfel, având viziunea acestei unităţi, în mod necesar divină (Divinul în cazul stării de conştiinţă SUPERMENTALE nu mai este ceva presupus sau un concept, ci El este PLENAR SIMŢIT şi chiar atins, deoarece ACUM El a devenit în mod natural noi înşine, aşa cum conştiinţa noastră a devenit lumină), fiinţa ce trăieşte starea supermentală de conştiinţă vede peste tot aceeaşi lumină în fiecare lucru, în fiecare fiinţă, ca şi cum ar vedea în ea însăşi, în ea nu mai există ACUM goluri care separă, fisuri ciudate, fiindcă PENTRU EA totul se scaldă continuu într-o substanţă şi într-o energie esenţială unică. Ea cunoaşte cu adevărat dragostea universală. înţelegerea universală, compasiunea universală faţă de toate celelalte fiinţe care, asemenea ei, se îndreaptă către divinitatea lor sau, altfel spus, devin mai mult sau mai puţin lent lumina divină NEMURITOARE (ATMAN) care sunt în realitate, în afară de practica YOGA, putem avea acces la această stare de conştiinţă supermentală mergând pe diferite căi, printr-o foarte intensă aspiraţie religioasă, spirituală, poetică, intelectuală, artistică, amoroasă, eroică şi în general prin tot ceea ce îl ajută pe om să se autodepăşească.
În Occident, de exemplu, se acordă o importantă specială Artei, pe care foarte mulţi iniţiaţi o consideră unul dintre marile mijloace de progres spiritual. Din nefericire, aici trebuie să realizăm că artiştii şi creatorii au în general un ego considerabil, care cel mai adesea le blochează drumul şi care PERMANENT este marea lor piedică. Omul preponderent religios, care acţionează consecvent în sensul dizolvării ego-ului, are mai multe facilităţi, dar rareori el atinge universalitatea pe calea individuală a conştiinţei, el face atunci mai degrabă un salt în afara individualităţii - el reuşeşte un salt pe scară, fără a se preocupa de dezvoltarea tuturor etajelor intermediare ale conştiinţei personale Atunci când ajunge în "vârf" pentru el nu mai există scară pentru a coborî înapoi, sau el nu mai vrea să coboare înapoi; sau nu mai există posibilitatea de legătură în individ care să traducă ceea ce el vede acolo sau cel care traduce după aceea este tot vechea individualitate de dinainte, care încearcă, de bine, de rău, să traducă noua sa conştiinţă -atât cât mai simte nevoia să traducă ceva. RISHI-i (înţelepţii clarvăzători) vedici şi yoghinii ne oferă exemplul unui progres spiritual autentic, continuu, din plan în plan. Cuvântul "KAVI" desemnează inseparabil pe cel care vede Adevărul şi pe poet. Cineva era poet pentru că era Văzător. Această evidenţă a fost însă uitată.
Cu toate că activarea plenară a lui SAHASRARA ne revelează Conştiinţa Supramentală, este totuşi foarte dificil să definim în termeni mentali Conştiinţa Supramentală, care este aproape nonmentală şi tocmai de aceea scapă tuturor tentativelor noastre de definire, deoarece ea este o REALITATE ce există dincolo de cadrul tridimensional.
Chiar şi aplicarea "etichetei" de supraconştiinţă ne poate înşela căci, în cazul Conştiinţei supramentale, nu este în realitate vorba despre o culme a conştiinţei umane ci de o altă conştiinţă. Am putea urmări să facem anumite aproximări şi să remarcăm astfel două aspecte distincte: cel de conştiinţă sau viziune şi cel de putere, dar făcând astfel am cădea din nou în capcana mentalului deoarece aceste două aspecte sunt indisolubile.
Conştiinţa supramentală este în realitate o conştiinţă care poate fi totodată o viziune divină, activă. Adeseori, chiar atunci când marii yoghini sau marii înţelepţi urmăresc sa ne împărtăşească experienţele lor spirituale, noi putem recepta fragmentar şi difuz doar ecoul reflexiilor lor, fiindcă pentru descrierea unor astfel de experienţe uluitoare aproape că ne-ar trebui un alt limbaj mult mai complex şi cu totul nou.
VIZIUNEA SUPRAMENTALĂ
Această viziune este o viziune divină globală. Mentalul decupează bucăţi mici pe care le opune unele altora: mentalul superior reuneşte totul într-un singur fascicul, dar cel mai adesea fasciculul său se concentrează într-un singur punct astfel că atunci el vede totul din propriul său punct de vedere. El este unitar şi, în acelaşi timp universal, însă totdeauna aceasta se realizează prin excluderea celorlalte unghiuri de vedere sau prin anexarea lor la un alt concept.
Supramentalul nu numai că vede întreaga lume a lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor într-o viziune divină, unică, care simultan leagă toate fasciculele fără a-l opune nimic, dar în plus el vede TOTODATĂ şi punctul de vedere al fiecărui lucru, al fiecărei fiinţe şi al fiecărei forţe sau entităţi în parte. Astfel, supramentalul constituie o rotunjire deplină a viziunii care nu este convergentă într-un punct central, el există concomitent în miliarde de puncte. Tocmai de aceea, Supramentalul poate fi definit drept o unică şi divină privire simultan nenumărată.
Fiinţa umană care realizează Conştiinţa Supramentală nu vede lucrurile şi fiinţele de la acelaşi nivel, ca fiind înconjurate de jungla faptelor şi de fenomene prezente, el întotdeauna are o viziune globală de deasupra acestora şi, totodată nu dinafară. Această viziune divină globală nu se realizează dincolo de suprafaţa lor ci simultan există şi înglobează în acelaşi timp ceea ce se află înăuntrul lor, privind concomitent toate aspectele din adevăratul lor centru.
Prin urmare, în absenţa trezirii plenare a lui SAHASRARA, nu putem înţelege mai nimic despre supramental dacă nu ne vom referi în mod constant la o altă dimensiune uluitoare şi total diferită de tot ceea ce cunoaştem în mod obişnuit. NUMAI ASTFEL putem înţelege că de fapt aceasta este chiar viziunea înţelepciunii, pentru că atunci realizăm cu adevărat că fiecare lucru, fiecare fiinţă, fiecare forţă subtilă sau entitate care este percepută, prin intermediul acestei viziuni divine globale. Tinde către un absolut, pe care îl exprimă mai mult sau mai puţin greşit şi, adeseori, chiar într-un mod pervertit. Dincolo însă de toate erorile şi perversiunile sale, fiecare se supune unei legi intime care-l împinge către acest adevăr unic al fiinţei sale, fiindcă în realitate nu există nimic care să nu fie unic, chiar şi când este vorba de frunzele aceluiaşi copac.
Dacă nu am avea (fiecare dintre noi) acest absolut în centrul fiecăruia dintre noi, atunci fără îndoială că ne-am prăbuşi. Şi tot datorită lui (acestui absolut propriul noi suntem atât de ataşaţi de josniciile şi erorile noastre, pentru că fiecare intuim mai mult sau mai puţin adevărul care se află în spatele lor şi care creşte în spate, ca şi cum ar fi protejat chiar de această micime şi de toate poticnirile fiecăruia Dacă noi am intui mult mai mult şi am putea experimenta încă de la prima încercare adevărul total, atunci este FOARTE POSIBIL că am face din el un fel de GNOM (entitate invizibilă sau SPIRIT interior al pământului (PRITHIVI TATTVA) care se aseamănă cu un pitic- şi trăieşte în peşteri şi grote, având imaginea noastră actuală.
Adevărul nu este doar o problemă de gândire pozitivă sau de bună purtare, chiar dacă acestea sunt totuşi etape necesare pe calea spirituală. Adevărul este, înainte de toate, o problemă de progres spiritual veritabil şi el implică o dezvoltare DIVINĂ şi obiectivă a fiinţei, iar noi trebuie să fim cât mai conştienţi de faptul că adeseori creşterea noastră REALĂ este lentă şi dificilă.
Iată cum exprimă acest adevăr yoghinul SRI AUROHINDO: "Erori, minciuni, ezitări, suspiciuni, paşi greşiţi. Cât sunt totuşi de frumoase şi luminoase erorile tale, o, Stăpâne! Minciunile Tale păstrează viu ADEVĂRUL; prin paşii Tăi greşiţi lumea gradat se perfecţionează". Confruntat adeseori cu asemenea situaţii, mentalul care vede în mod îngust şi limitat (PARŢIAL) doar suprafaţa lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor, ar vrea să rectifice tot ceea ce îl depăşeşte; nu o dată el vrea să purifice totul prin vid şi să-şi reducă lumea la un adevăr uniform, bine intenţionat şi onest. El decretează în cele mai multe cazuri. Aceasta este bine; acesta este rău; acesta este un prieten; acesta este un duşman şi tocmai de aceea el ar vrea să elimine toţi răii din lume, toţi perverşii, gândind, de exemplu, că ACEŞTIA sunt o calamitate inutilă. PRIVIND doar din punctul său de vedere, el are dreptate, pentru că, prin definiţie, mentalul este făcut pentru a fi raţional şi el, la rândul său, tinde către un absolut mental sau moral care TOTUŞI îşi are locul şi rolul său în această creaţie. Cu toate acestea, acest absolut mental nu reprezintă desigur, ADEVĂRUL ABSOLUT, ci numai un punct de vedere al său.
Unii vor spune atunci că parţialităţile noastre, mentalul nostru, moralele noastre sunt totuşi instrumente indispensabile pentru conduita lumii actuale şi aceasta este şi pentru noi foarte evident. Cu toate acestea, este TOTODATĂ necesar să ne dăm seama că într-o ANUMITĂ ETAPĂ avem nevoie să fim parţiali, înţelegând în mod temeinic aceasta, ne vom da seama de ce lumea devine parţială. Ar trebui, prin urmare, să nu pierdem NICIODATĂ din vedere faptul că toate acestea sunt TREPTE şi instrumente necesare de tranziţii şi că fiecare dintre noi (care DEVENIM CONŞTIENŢI de acest aspect) trebuie să năzuim să înlocuim CÂT MAI REPEDE aceste umpluturi cu o conştiinţă cu adevărat divină care să fie de fapt o supremă viziune de ansamblu şi care să reflecte puterea dumnezeiască absolută. Tocmai de aceea, marea majoritate a oamenilor nu au aproape deloc putere fiindcă, dacă ei ar avea o mare putere, mulţi dintre ei ar face un prăpăd teribil chiar fără să fie neapărat răuvoitori, toate acestea apărând din cauza ignoranţei şi a viziunii lor parţiale şi limitate.
Neputinţele oamenilor ignoranţi sunt, într-un fel, neputinţe necesare. Conştiinţa Supramentală, strâns legală de SAHASRARA, percepe simultan nu numai toate punctele de vedere, ci şi toate forţele subtile profunde care lucrează (acţionează) prin REZONANŢĂ în spatele fiecărui lucru şi al fiecărei fiinţe. Conştiinţa Supramentală realizează în acelaşi timp adevărul fiecărui centru (care este PERMANENT ÎNGLOBAT în EA), fiindcă ea este o Conştiinţă de adevăr şi fiindcă simultan ea vede tot şi totodată ea are Puterea. Pentru acela care cu adevărat atinge Conştiinţa Supramentală, aceasta este o concordanţă evidentă. Dacă noi nu putem deocamdată să avem această PUTERE, aceasta este pentru că încă nu am ajuns să vedem realitatea ÎN ACEST MOD. A vedea profund şi a conştientiza cu adevărat total înseamnă totodată în mod necesar a putea. Însă trebuie să avem totodată în vedere că PERMANENT puterea supramentală nu se supune logicii şi moralei noastre; ea vede totdeauna extraordinar de departe în spaţiu şi timp, chiar percepând cu anticipaţie ceea ce urmează să survină; ea nu caută să înlăture răul pentru a salva binele şi nici nu operează MAI MEREU prin lovituri miraculoase.
Puterea Supramentală evidenţiază cât mai clar, binele de rău şi îşi îndreaptă forţa şi lumina asupra jumătăţii de umbră pentru ca aceasta să accepte mai mult jumătatea sa de lumină. Primul său efect imediat care apare acolo unde se îndreaptă şi se focalizează această putere supramentală este de a face să izbucnească foarte rapid criza: cu alte cuvinte, ea pune umbra ori întunericul faţă în faţă cu propria sa lumină. Din acest punct de vedere, ea este totdeauna un formidabil ferment evolutiv şi un inestimabil catalizator spiritual.
Aceste relatări fundamentale, odată asimilate de aceia cu adevărat capabili să realizeze acest lucru, oferă o ilustrare practică a acestei viziuni divine globale, chiar dacă ele sunt o traducere într-o oarecare măsură mentală ale unei REALITĂŢI supramentale. Pentru unii, aceste relatări pot să pară derutante, deoarece ele nu ţin aproape deloc cont de punctele de vedere şi de modalităţile care fac uşor de înţeles un anumit mod de gândire. Aşa cum fiecare ne putem da seama, este foarte uşor să fii plin de prejudecăţi şi doctrinar. Viziunea supramentală odată atinsă, ea ne permite practic să asimilăm simultan toate unghiurile şi toate punctele de vedere pentru a extrage adevărul profund şi ULTIM. Fără a impune niciodată propriul său punct de vedere (la prima vedere, cel care atinge viziunea supramentală nu mai are nici un PUNCT DE VEDERE sau, mai bine zis, el le are SIMULTAN, pe toate. Astfel, el poate să le arate CELOR CU ADEVĂRAT CAPABILI SĂ-L ÎNŢELEAGĂ cum este fiecare adevăr incomplet şi în ce direcţie poate fi el lărgit, împreună cu MODALITĂŢILE care fac posibilă această EXPANSIUNE.
Viziunea Supramentală nu opune niciodată un adevăr altuia pentru a vedea care dintre ele ţine piept celuilalt pentru a supravieţui, el completează cel mai adesea un adevăr cu un alt adevăr în lumina ADEVĂRULUI în care toate celelalte nu sunt decât aspecte. Viziunea Supramentală ne revelează că este necesară o gândire suficient de expansionată şi măreaţă pentru a putea conţine simultan propriile sale contrarii. Unii yoghini numesc aceasta "a gândi divin şi sferic".
Atunci când conştiinţa noastră va fi suficient de pură şi evoluată spiritual, vom avea adeseori sentimentul că suntem înspăimântător de dogmatici şi sistematici atunci când ne raportăm sau vorbim despre o fiinţă umană care a atins cu adevărat Viziunea Supramentală, aceasta fără îndoială şi datorită lipsurilor limbajului nostru care ne îndreaptă preponderent atenţia asupra unui punct mai mult decât asupra altuia, dând astfel naştere unor umbre, în timp ce fiinţa umană în cauză a îmbrăţişat şi în continuare îmbrăţişează totul în viziunea sa.
Aceasta, evident, nu survine datorită unui anume fel de toleranţă, care este un înlocuitor mental al Unităţii ci printr-o viziune sublimă, nedivizată, care este un mod real una cu fiecare lucru şi cu fiecare fiinţă, existând simultan şi înglobând în ea centrul lucrului Său, centrul fiinţei respective. Aceasta este de altfel însăşi viziunea IUBIRII SUPREME. Această viziune divină, nedivizată este atât de reală încât pentru acela care cu adevărat atinge Conştiinţă Supramentală este schimbată chiar şi aparenta lunii fizice sau mai degrabă, putem spune că ea nu este schimbată, ci că ACUM lumea fizică apare aşa cum ea este de fapt pentru DUMNEZEU. Iluzia optică separatoare în care am trăit până atunci dispare şi întregul (TOTUL lui DUMNEZEU) ne apare acum nedivizat. Lumea nu mai este ATUNCI aşa cum, datorită viziunii noastre parţiale, o vedem acum. Pentru înţelegerea supramentală SFERICĂ, nimic nu este într-adevăr "sfârşit", separat.
În mod fundamental, noi avem ATUNCI o trăire grandioasă, extatică şi inefabilă că TOTUL se află şi se oglindeşte PERMANENT în fiecare PARTE (lucru, fiinţă, fenomen şi că fiecare PARTE (lucru, fiinţă, fenomen) este permanent integrată în TOT; atunci, pentru noi, nu mai există pereţi sau hotare care să limiteze ci apare şi persistă o înţelegere oceanică, beatifică, tainică şi subtilă în care fiecare cunoaştere senzorială particulară sau fiecare senzaţie a uneia dintre PĂRŢI se reflectă în TOT întocmai ca o undă şi este conştientizată ca o misterioasă mişcare sau, analogic vorbind, ca o pulbere, ori ca o picătură care, totuşi, simultan concentrează în ea oceanul întreg sau TOTUL din care face PARTE şi este totodată inseparabilă de ocean. Atunci totul ne apare ca şi cum privirea plenar transfiguratoare a DIVINULUI poet sau a artistului plin de har ar fi înlocuit viziunea parţială, banală, ternă care nu percepe mai nimic deosebit.
În cazul Viziunii Supramentale, ceea ce este cu adevărat uluitor pentru noi este că această viziune profund spiritualizată şi glorificată ne face să ne simţim ca şi cum, într-adevăr, noi participăm la viziunea extatică a Poetului Divin Suprem, care ne dăruie întreaga vedere a Adevărului sau şi a invenţiilor Sale în prefigurarea Universului, făcută de El. Totodată, Conştiinţa Supramentală ne permite să avem acces la viziunea SFERICĂ reală a fiecărui lucru sau a fiecărei fiinţe din MACROCOSMOS. Această viziune divină ne permite să trăim totul cu o intensitate fără limite şi ea face din tot ceea ce vedem ATUNCI revelaţia extatică a unei măreţii a calităţii, ideii, formei şi culorii. Ochiul fizic însuşi conţine un aspect mental şi o anumită formă de conştiinţă care vede nu numai înfăţişarea fizică a obiectelor, fiinţelor şi fenomenelor ci şi sufletul calităţii din ele, vibraţia tainică a energiei subtile din ele, lumina lor secretă alcătuită din curenţi subtili coloraţi, forţa subtilă predominantă, substanţa spirituală misterioasă din care sunt făcute obiectele şi fiinţele.
În acelaşi timp, apare şi o extraordinară transformare subtilă care ne permite să vedem într-un anume fel în cea de a patra dimensiune, care este caracterizată de o anume interiorizare. Atunci vedem nu numai suprafeţele şi formele exterioare, ci şi energiile subtile secrete care, clipă de clipă, prin REZONANŢĂ creează şi însufleţesc forma şi se întind subtil în jurul ei ca AURĂ SUBTILĂ. Fiinţa sau obiectul material devin ATUNCI diferite faţă de tot ceea ce vedem şi conştientizăm acum. Atunci pentru noi nu mai există un obiect separat sau o anumită fiinţă care se distinge, pe un anumit fond, în mijlocul câmpului nostru vizual, de restul Naturii, ci acel obiect sau fiinţă ne apare ca o parte inseparabilă a unităţii totale, revelându-ni-se într-un mod subtil şi inefabil ca o expresie a unităţii a tot ceea ce vedem şi percepem în jur.
Această divină unitate inefabilă este expresia identităţii Eternului sau, cu alte cuvinte, însăşi oglindirea Unităţii Spiritului. Pentru viziunea supramentală ("SFERICĂ"), lumea materială, spaţiul, fiinţele şi obiectele materiale încetează să mai fie materiale în sensul în care ele ne sunt evidenţiate acum din starea obişnuită) preponderent prin mărturia adusă doar de organele noastre fizice limitate. În cazul viziunii supramentale, fiinţele şi obiectele ne vor apare ca fiind manifestarea spiritului lui DUMNEZEU şi ele sunt văzute ATUNCI ea fiind spiritul însuşi într-o formă a lui însuşi şi într-o extindere conştientă. Aceasta este cu adevărat o viziune divină globală, care este asimilată cu viziunea unităţii nedivizate şi este de asemenea, considerată de marii yoghini ca fiind viziunea eternităţii.
Viziunea supramentală ne evidenţiază totodată cucerirea timpului. Dacă în cazul trezirii conştiinţei mentalului superior aceasta cuprinde şi vede extinderile vaste ale spaţiului şi timpului, apariţia (trezirea) conştiinţe supramentale înglobează şi acoperă în totalitate cele trei dimensiuni ale timpului. Viziunea Supramentală leagă fulgerător trecutul prezentul şi viitorul iar conexiunile lor inseparabile, puse cap la cap, ni se înfăţişează într-o singură imagine a cunoaşterii continue. Aici am putea face o comparaţie foarte interesantă cu faimoasa teorie a relativităţii a lui Einstein. În cazul acesteia, cu cât ne apropiem mai mult de viteza luminii, cu atât timpul tinde să se încetinească iar lungimile ajung să se scurteze. În momentul atingerii vitezei luminii, ceasurile noastre se opresc iar unităţile de lungime se contractă considerabil. Conştiinţă Supramentală, care este Lumina însăşi, înseamnă de asemenea, cucerirea timpului, între lumina fizicienilor şi lumina subtilă a clarvăzătorului, diferenţa este mai mică decât am putea crede.
Pentru cel care a atins Conştiinţa Supramentală, timpul este un singur corp, iar spaţiul ajunge să fie precum o carte unică. Conştiinţa, în cazul Viziunii Supramentale, nu mai este precum un obturator de aparat foto care avea nevoie să fie îngust fiindcă fără această îngustime ar fi explodat; ACUM conştiinţa este precum o mare Privire liniştită şi ea ne apare "ca un ochi atotcuprinzător desfăşurat în cer", spune RIG VEDA (1. l 7.21).
Conştiinţa individuală obişnuită este precum o axă iar totul se învârte în jurul ei. Dacă axa se mişcă, atunci aproape că ne simţim pierduţi. Conştiinţa individuală obişnuită este precum o axă mai mare sau mai mică, uneori chiar foarte mică, înfiptă în timp şi totul se roteşte în jurul ei. Ea se întinde până mai aproape sau până mai departe, ea este mai mult sau mai puţin înaltă, mai mult sau mai puţin puternică, dar totul se învârte în jurul axei.
În cazul Viziunii Supramentale nu mai există axă - fiindcă aceasta (axa) a plecat, şi-a luat zborul. Conştiinţă Supramentală poate merge spre nord sau spre sud şi spre est ori spre vest; ea poate merge fulgerător înainte sau înapoi sau, cu alte cuvinte, INSTANTANEU ea poate merge nu contează unde, în cazul Conştiinţei Supramentale nu mai există axa.
Ne este dificil măcar să ne imaginăm cum poate fi viziunea acestui individ universal şi am fi tentaţi să gândim, din punctul nostru mental de vedere, că o cunoaştere totală a celor trei dimensiuni ale timpului suprimă imediat orice surpriză a existenţei. Aceasta înseamnă însă să aplicăm Conştiinţei Supramentale norme şi reacţii care aparţin numai mentalului. Modul de a vedea şi de a trăi lumea este total diferit în cazul Viziunii Supramentale. Conştiinţa Supramentală nu este aplecată cu anxietate asupra viitorului aşa cum adeseori noi suntem aplecaţi; în cazul ei, totul este simultan acolo sub ochii săi, fiindcă ACUM ea trăieşte divin în timp. Fiecare secundă a timpului este pentru ea un absolut ce îi apare ca fiind o plenitudine la fel de totală ca şi toate mileniile puse cap la cap. Ea este, chiar, perfecţiunea desăvârşită a timpului. În viaţa obişnuită cel mai adesea noi nu suntem niciodată capabili să trăim doar în clipa prezentă. În general noi suntem proiectaţi înainte sau suntem traşi înapoi de către speranţă sau de către regrete, pentru că pentru noi clipa nu este niciodată ceea ce ea ÎN REALITATE este. Pentru că ei îi lipseşte întotdeauna ceva. Pentru noi clipa este teribil de goală, în timp ce pentru Conştiinţa Supramentală fiecare lucru sau fiinţă este, în fiecare moment, pe deplin EXACT ceea ce trebuie să fie şi aşa cum trebuie să fie. Pentru Conştiinţa Supramentală, clipa este o beatitudine constantă. Inalterabilă.
Pentru Conştiinţa Supramentală, fiecare secvenţă, fiecare imagine a marelui Film MACROCOSMIC este plină de toate imaginile pe care ea le precede şi ea cuprinde toate imaginile care urmează, ea nu greşeşte nici prin absenţa viitorului şi nici prin dispariţia trecutului. Definirea stării de Conştiinţă Supramentală este realizată astfel: "Această bucurie uriaşă în mod absolut largă şi plină, fără lacune" spune RIG VEDA (vezi 62. 9), "această beatitudine mereu reînnoită şi fără nici o spărtură", spune la rândul său yoghinul SRI AURIOBINDO. Cu toate acestea, pe când pentru cei puţini Conştiinţa Supramentală este perfecţiunea divină desăvârşită, a spaţiului şi a timpului; noi, cei care ne aflăm în starea obişnuită de conştiinţă, suntem mereu în căutare de fiinţe noi, de obiecte noi, fiindcă fiecărui lucru sau fiinţă îi lipsesc toate celelalte lucruri sau fiinţe care sunt diferite de el sau de ea; obiectele noastre şi fiinţele noastre sunt ca şi minutele noastre, goale, în timp ce pentru Conştiinţa Supramentală fiecare fiinţă, fiecare obiect, fiecare fenomen pe care-l atinge, este tot atât de plin de totalitate şi de infinit întocmai precum viziunea imensităţilor sau precum suma tuturor obiectelor şi fiinţelor posibile.
Pentru cel care a atins Conştiinţa Supramentală, Absolutul este pretutindeni şi pentru el fiecare finit este ocazia unei dilatări către infinit.
Pentru el (şi NUMAI PENTRU EL) aceasta este o uimire beatifică mereu reînnoită, care nu vine din surpriză ci din descoperirea acestei infinităţi eterne, a acestui Absolut atemporal prezent în fiecare lucru şi în fiecare fiinţă ce există în Spaţiu şi care i se dezvăluie de asemenea în fiecare fracţiune a timpului. Aceasta este de fapt plenitudinea perfectă a vieţii, căci viaţa noastră finită, temporală, nu este completă, deoarece ea are totdeauna o lipsă teribilă; noi suntem obligaţi sau să renunţăm la temporal pentru a descoperi atemporalul, sau trebuie să renunţăm la dorul nostru de Infinitate pentru a ne bucura anemic şi parţial de finit. Toate acestea noi le trăim parţial în timp ce în etapa plenitudinii supramentale, datorită transfigurării divine perfecte, aceasta ne face să descoperim permanent infinitul în finit şi atemporalul în temporal. Fiinţa umană trăieşte atunci spontan şi instantaneu minutul, fiecare secundă, fiecare obiect, fiecare fiinţă, fiecare fenomen şi ei i se dezvăluie imensitatea care conţine ÎN SIMULTANEITATE toate minutele, toate obiectele şi toate fiinţele. Graţie plenitudinii supramentale, ea realizează abia atunci că acestea sunt două moduri simultane de a trăi şi de a vedea aceeaşi realitate.
Conştiinţă Supramentală nu se plasează doar pe o poziţie cosmică, ci pe o poziţie transcendentală şi preponderent MACROCOSMICĂ, care ne permite să realizăm că cele două (poziţia cosmică şi poziţia MACROCOSMICĂ) nu se contrazic. Fiinţa umană descoperă astfel că cele două poziţii nu se contrazic şi mai mult decât atât ea conştientizează că simultaneitatea lor este cheia vieţii adevărate. Plenitudinea supramentală ne revelează că viaţa noastră nu suferă numai datorită obiectelor sale găunoase şi a minutelor sale ciopârţite, ci şi datorită lipsei sale de repaus şi de durabilitate. Toate religiile, toate căile spirituale autentice au apărut din această nevoie fundamentală a omului de a găsi o OAZĂ care să permită atingerea permanenţei sau, cu alte cuvinte, a unui loc de refugiu şi pace deplină care să existe în afara acestui aparent haos al lumii, dincolo de aceasta impermanenţă şi de toate aceste suferinţe, permiţându-i să fie infinit de mult în afara acestei lumi şi pe deplin protejat.
Atingând plenitudinea supramentală în cursul căutării noastre, noi intrăm într-o linişte divină, extraordinară şi realizăm deodată că existăm într-o întindere fără limite ce se află în afara lumii şi atunci îi spunem DUMNEZEU, îi spunem ABSOLUT, SAMADHI, NIRVANA şi atunci ne dăm seama că etichetele contează mai puţin, fiindcă de fapt noi am atins astfel marea Eliberare. Aceasta este pentru noi experienţa divină de bază. Oricât de puţin ne-am apropia de această mare linişte divină, pentru noi ATUNCI totul se schimbă, fiindcă PERMANENT ea este Certitudinea deplină, Pacea extatică şi, analogic vorbind, noi ne simţim întocmai ca un naufragiat care tocmai a atins ţărmul. În viaţă, cel mai adesea totul ni se scurge printre degete, numai acest ţărm este PERMANENT şi el nu dispare niciodată. Tocmai de aceea se spune că împărăţia lui Dumnezeu nu aparţine acestei lumi. Experienţa divină a unor mari yoghini a început de asemenea cu SAMADHI şi s-a terminat în plenitudinea lumii. La prima vedere există aici o contradicţie fundamentală pe care este importam să o înţelegem, dacă vrem să cunoaştem secretul practic al vieţii adevărate.
Mentalul şi chiar mentalul superior al profeţilor este legat iremediabil de dualităţi (dualităţile din interiorul Unităţii); dacă Dumnezeu nu este jos, El este sus, dacă ceva este alb, atunci el nu este deloc negru. Pentru experienţa supramentală totul este DEPLIN şi rotund, fiindcă totul este întotdeauna da şi nu în acelaşi timp. cei doi poli ai tuturor lucrurilor şi fiinţelor se întrepătrund permanent într-o altă "dimensiune" misterioasă (acestea sunt de fapt "spaţiile secrete dinăuntru" despre care vorbesc RISHI-i vedici. 11.4.9).
Fiinţa umană care atinge plenitudinea stării Supramentale realizează că transcendentul nu este undeva în afara lumii; El este simultan pretutindeni aici, fiind totodată în acelaşi timp total înăuntru şi total în afară. În acelaşi fel, conştiinţa supramentală este simultan total în lume şi totodată ea există total în afara lumii, ea este în Liniştea eternă ce persistă nealterată în mijlocul tuturor zgomotelor; ea este aşezată pe o stâncă de neclintit şi în acelaşi timp se află şi în mijlocul curentului. Tocmai de aceea ea poate să se bucure cu adevărat plenar de viaţă, deoarece totodată ea este stăpâna vieţii.
Pentru toţi ceilalţi care nu au atins starea de Conştiinţă Supramentală, dacă existăm cu totul doar în mijlocul curentului vieţii, pentru noi nu există pace deplină sau control perfect, fiindcă cel mai adesea suntem purtaţi ca un pai de un râu tumultuos.
Este fără îndoială posibil să intuim într-o oarecare măsură această experienţă Supramentală dacă ne raportăm cu detaşare chiar şi la primele noastre experienţe spirituale care ne apar la începutul practicii YOGA. În unele situaţii ne dăm seama foarte repede că este suficient doar să facem un pas înapoi în propria noastră conştiinţă efectuând astfel o anumită mişcare de retragere către ESENŢA ULTIMĂ a fiinţei noastre şi fulgerător vom avea revelaţia că intrăm într-o misterioasă întindere de linişte divină aflată undeva parcă în spate. Atunci ne simţim ca şi cum ar exista o anumită parte a fiinţei noastre care are privirea aţintită către un mare Pol Nord, în întregime alb. Atunci, pentru noi, vacarmul este acolo, dar rămâne afară, împreună cu suferinţele şi problemele pe care le avem. În acel moment de iluminare, noi realizăm că este suficient să reuşim o fulgerătoare mişcare de RETRAGERE interioară, pentru a trece instantaneu un fel de prag, CARE NE PERMITE dintr-o dată să ne găsim în afară (şi simultan înăuntrul, parcă la mii de kilometri distanţă şi ATUNCI pentru noi nimic nu mai contează deoarece ACUM suntem pe zăpezile pure ale adevărului. Experienţa aceasta se repetă până când realizăm măiestria prin atingerea unei asemenea abilităţi, dacă putem spune aşa, că în mijlocul celor mai acaparatoare activităţi - atunci când ne aflăm pe stradă, când discutăm, când muncim, când facem dragoste - să putem instantaneu plonja înăuntru şi simultan în afară) şi atunci pentru noi nimic altceva să nu mai existe, fie chiar şi pentru o fracţiune de secundă.
Realizând din ce în ce mai des şi din ce în ce mai mult această stare Supramentală, noi începem atunci să cunoaştem Pacea divină, descoperim că avem un Refugiu neclintit pretutindeni în toate circumstanţele şi atunci înţelegem din ce în ce mai tangibil de fapt că Liniştea supremă nu este numai înăuntru, în sine, ci ea este pretutindeni ca şi cum de fapt ea ar fi substanţa profundă şi de bază a Universului, ca şi cum fiecare lucru sau fiinţă s-ar reliefa pe acest fundal, venind de fapt de acolo şi întorcându-se tot acolo. Această experienţă este precum un tărâm de blândeţe nesfârşită se află în adâncul tuturor lucrurilor şi fiinţelor, precum o învăluitoare mantie extatică de catifea. Această linişte divină nu este deloc vidă, fiindcă în realitate ea este un Plin absolut, dar fără nimic înăuntru, sau altfel spus ea este un Plin care conţine esenţa a tot ceea ce ar putea exista, chiar înaintea secundei în care se vor naşte toate lucrurile şi fiinţele- deşi ele nu sunt acolo totuşi ele sunt acolo toate, precum un cântec care încă n-a fost cântat. Fiind cu adevărat acolo simultan înăuntru şi în afară, noi ne simţim PERMANENT EXTAZIAŢI şi extraordinar de în siguranţă. Aceasta este o primă reflexie a Transcendentului. La limita extremă, ne cufundăm în SAMADHI şi ATUNCI nu mai există nimic pentru noi decât această Liniştea Divină .
Pentru Supramental, nu mai există "trecere", nu mai există "prag" de depăşit, nu se mai trece dintr-o stare în alta, de la linişte la vacarm, dinăuntru în afară, de la Divin la ne-divin - cele două aspecte sunt ATUNCI contopite într-o experienţă unică: Liniştea Divină care este în afară a tot şi Devenirea care curge pretutindeni: una nu o neagă pe cealaltă şi una nu poate exista fără cealaltă. Căci, dacă Liniştea Supremă n-ar putea conţine contrariul Liniştii, nu ar fi un Infinit. Şi dacă Liniştea Divină n-ar putea fi totodată cu totul în afara a ceea ce pare a fi opusul său, ar fi prizoniera acestui opus.
Pentru fiinţa umană cu SAHASRARA plenar dinamizată, împărăţia lui Dumnezeu este simultan în această lume şi totodată nu este a acestei lumi. Întregul secret stă în reunirea acestor două experienţe într-unu singură. Infinitul în finit, atemporalul în temporal, transcendentul în imanent. Atunci noi dobândim Pacea profundă în acţiune şi Bucuria nepieritoare a tuturor atitudinilor.
Yoghinul SRI AUROBINDO exprimă astfel acest adevăr: "Profund liniştit şi adânc precum marea, el surâde în val; Universal, el este totul - transcendent, nu este nimeni".
Conştiinţa Supramentală repetă misterul unei mari Lumini Divine liniştite care, într-o zi din afara timpului, a vrut să se vadă temporal, succesiv, din mii şi mii de puncte de vedere, şi care, cu toate acestea, nu încetează să fie unică şi rotundă pe deplin, rămânând simultan conţinută cu totul în sine, într-o clipă eternă. Evoluţia spirituala nu are alt scop decât regăsirea şi revelarea în întregime, jos, a totalităţii de sus; aceasta implică de a descoperi pe pământ, în mijlocul dualităţilor şi a celor mai acute contradicţii, unitatea supremă, infinitudinea supremă. Bucuria supremă ANANDA. Pentru, a descoperi FIECARE PRIN EXPERIENŢĂ DIRECTĂ acest secret am fost şi suntem (mai mult sau mai puţin) traşi în jos de fiecare dată când am făcut sau facem un pas către în sus.
Spiritualişti resping în general puterea pe care o consideră o armă nedemnă de căutătorul adevărului; dar nu aceasta este părerea unor mari yoghini, pentru care, dimpotrivă, conceptul de Putere sau, cu alte cuvinte, SHAKTI, este o cheie foarte importantă a sistemului HATHA YOGA, deoarece fiecare dintre noi ştie că fără o mare putere (SHAKTI) nu se poate transforma nimic. "Îl ador de Dumnezeu Focul cel Puternic, nu pe un Dumnezeu Visul", spune yoghinul SRI AUROBINDO în "SAVITRI" ."Un foc puternic trebuie să crească pentru a face Eternitatea să coboare în Timp. Şi aceasta trebuie să fie pentru a face bucuria corpului tot atât de vie ca şi aceea a sufletului".
Pentru marii yoghini ai Orientului este evident că spiritul moral sau religios greşeşte atunci când condamnă Puterea în sine, ca pe ceva care nu trebuie să fie nici acceptat, nici căutat, sub pretextul că ea este în mod natural corupătoare şi rea. În cea mai mare parte a cazurilor, această opinie pare justificată, aparent, dar aceasta nu o poate face să fie mai mult decât o prejudecată cu totul oarbă şi iraţională. Oricât de coruptă, corupătoare şi greşit folosită ar fi ceea ce se întâmplă de altfel şi cu iubirea şi chiar cu Cunoaşterea). Puterea (SHAKTI) este un aspect divin care FĂRĂ ÎNDOIALĂ a fost adusă şi lăsată aici jos pentru a fi folosită atunci când este cazul, în mod divin.
SHAKTI - Voinţă, Putere - este motorul tuturor lumilor, fie că este vorba de forţa cunoaşterii, de forţa Iubirii, de forţa vieţii, de forţa de acţiune sau de forţa corpului originea ultimă a forţei este întotdeauna spirituală şi caracterul ei este divin. Ceea ce trebuie totdeauna să respingem (şi chiar să împiedicăm) este folosirea ei de către bruta, omul sau titanul acestei lumi a ignoranţei. Noi trebuie să acţionăm astfel pentru a deschide calea unei acţiuni mai înalte şi naturale (chiar dacă ea încă pare supranormală pentru noi), unei acţiuni care trebuie să fie permanent ghidată de o conştiinţă interioară pusă la unison cu Infinitul şi cu Eternul. YOGA în integralitatea sa nu poate respinge în totalitate operele Vieţii, mulţumindu-se numai cu o experienţă interioară; ea trebuie tocmai de a ceea să meargă înăuntru pentru a transforma ceea ce este în afară. Atest aspect de "forţă" sau "putere' (SHAKTI) a conştiinţei este cel pe care India l-a reprezentat în mod sugestiv prin imaginea Mamei Eterne. Fără conştiinţă nu există Forţă, dar fără Forţă (SHAKTI) nu există Creaţie. "SHIVA (SUPREMUL ABSOLUT) FĂRĂ SHAKTI (FORŢA) ESTE SHAVA (CADAVRU)", spun textele secrete Tantrice. El (+) şi Ea (-), cei doi într-unul, sunt inseparabili. Toată această lume marcată este de fapt numai El (+) şi Ea (-) spune SRI AUROBINDO în SAVITRI. Şi, privind din acest punct de vedere, toată evoluţia este de fapt istoria Ei (-)care îl regăseşte pe El (+) şi apoi vrea să-L încarneze pretutindeni.
Aici nu este niciodată vorba de a respinge pe unul în favoarea celuilalt - fiindcă de fapt fără El (+) noi suntem prizonieri ai unei Forţe oarbe, iar fără Ea (-) noi suntem prizonieri ai unui val înmărmurit - ci de a îi uni pe unul (+) cu celălalt (-) într-o lume desăvârşită. "Cei care sunt ghidaţi numai de ignoranţă intră într-un întuneric în care ei sunt precum orbii, dar luaţi aminte căci într-un întuneric şi mai mare intră cei care caută numai cunoaşterea", spune, pentru cei capabili să înţeleagă, ISHA UPANISHAD
Supramentalul este înainte de toate o putere: el este, pentru cel care îl descoperă, o putere formidabilă. În fond Supramentalul este puterea directă a Spiritului în materie. Orice conştiinţă este de fapt o putere, orice cunoaştere ESTE PUTERE şi, cu cât ne elevăm mai mult conştiinţa, cu atât puterea noastră este mai deplină, dar nu atât de mult ATUNCI noi ne depărtăm de pământ în acelaşi timp; de îndată ce noi vom vrea să ne folosim puterea supramentală, de exemplu, în activităţile acestei lumi, va trebui implicit să ne coborâm (proiectăm) conştiinţa din plan în plan şi să acţionăm astfel cu ea, ca putere- (SHAKTI), ca să fie înfrânte (OPRITE) determinismele tuturor planurilor intermediare, înainte de a alunge jos, în Materie. La capătul drumului, din această putere (SHAKTI) nu mai rămâne decât o reflexie mentală, îngreunată şi întunecată, care trebuie să lupte cu anumite determinisme din ce în ce mai rebele şi mai greoaie. Realizând aceasta, putem înţelege de ce spiritualişti FĂRĂ PUTERE (SHAKTI) nu au putut niciodată să transforme (în mod eficient) viaţa.
Supramentalul este Conştiinţă - Forţa supremă aflată în inima Materiei, fără intermediar. Supramentalul este "Soarele în întuneric" despre care vorbeşte VEDA. El este locul în care Înaltul (Susul) şi Josul se întâlnesc direct. Pentru cel care înţelege această taină este evident că Supramentalul poate transforma RAPID DEFINITIV totul. Cu ajutorul Supramentalului este posibilă o adevărată transformare a conştiinţei care ne va permite într-adevăr să transformăm toate condiţiile fizice ale acestei lumi pentru, a face din ea o creaţie în întregime nouă şi paradisiacă.
Trebuie de asemenea sa realizăm că puterea Supramentală nu operează numai prin miracole şi nici prin violenţă; noţiunea de miracol este într-o anumită măsură chiar absurdă, pentru yoghinul avansat sau pentru înţelept. De fapt pentru cel iniţiat pentru veritabilul cunoscător nu există niciodată miracole, pentru el nu există decât fenomene de rezonanţă cu anumite energii subtile ale căror procese (cauze) le ignorăm sau încă nu le înţelegem. Pentru cel care vede (clarvăzător), pentru yoghinul avansat, în toate aceste situaţii este vorba doar de intervenţia eficientă a determinismului unui plan superior în determinismul unui plan inferior. Mentalul poate să apară drept un mare miracol pentru determinismul omizii dar noi ştim foarte bine că miracolele noastre mentale se supun toate unor procese de REZONANŢĂ cu energii subtile mentale din MACROCOSMOS. La fel stau lucrurile cu Supramentalul, el nu contrazice deloc legile, ci pur şi simplu trece deasupra acestora (sau altfel spus înăuntrul, la un nivel la care ele FULGERĂTOR nu mai există, aşa cum legile omizii nu mai există pentru om.
Să explicăm acum mai clar această afirmaţie: OBIŞNUINŢA sau OBIŞNUIREA noastră cu anumite frecvenţe de vibraţie care corespund anumitor energii subtile pe care le acumulăm preponderent în fiinţă (MICROCOSMOSUL) noastră sfârşesc prin a ne da (datorită unui SUI GENERIS proces de "COAGULARE") o structură aparent stabilă; şi atunci, datorită CONDIŢIONĂRII NOASTRE, spunem că ne supunem legii naturii noastre, dar această aşa-zisă lege nu este mai ineluctabilă decât faptul de a trece, mai degrabă, pe o anumită stradă, decât pe alta, pentru a merge acasă; acestea sunt doar obişnuinţe care evidenţiază PREPONDERENŢA ANUMITOR FENOMENE DE REZONANŢĂ şi faptul că PREFERĂM anumite FRECVENŢE DE VIBRAŢIE ale unui anumit PLAN.
La fel stau lucrurile şi cu întregul MACROCOSMOS, toate legile noastre fizice, aşa-zis ineluctabile, sunt în mod asemănător obişnuinţe DE REZONANŢĂ coagulate (datorită cărora noi recurgem la ANUMITE FRECVENŢE DE VIBRAŢIEI care nu au nimic ineluctabil în ele şi absolut toate se pot MODIFICA la fel de uşor ca şi atunci când schimbăm drumul sau, cu alte cuvinte, de îndată ce ne modificăm (transformăm) conştiinţa. O lege obişnuită este pentru noi numai un echilibru stabilit de către Natură.
Respectiva lege este numai o modalitate de stabilizare a forţelor. O asemenea LEGE este precum un ogor în care Natura s-a obişnuit să lucreze pentru a obţine anumite rezultate. Dacă ne transformam cu adevărat conştiinţă în sensul modificării obişnuinţelor noastre de REZONANŢĂ, ogorul nostru se transformă de asemenea, în mod necesar.
Aceste "transformări ale "ogorului" au jalonat toată Istoria noastră evolutivă, începând cu apariţia Vieţii în Materie, care a modificat "ogorul material"; apoi a urmat apariţia Mentalului în viaţă care a modificat, de asemenea, "ogorul" vital şi material. Supramentalul este o a treia transformare fundamentală de "ogor", care va modifica fundamental Mentalul, Viaţa şi Materia. Această transformare care a început deja, este uşor realizabilă prin YOGA şi experienţa ei este în curs de desfăşurare. În mod fundamental, procesul de transformare Supramentală constă în trezirea şi eliberarea deplină a conştiinţei care este conţinută în fiecare element. Acest proces de transformare nu răstoarnă deloc ordinea universului şi nu acţionează violent ci doar îşi aplică puterea sa asupra întunericului determinându-l ca prin FISIUNE, TRANSMUTAT1E ŞI SUBLIMARE, el să ne dea propria sa lumină divină pe care o conţine în stare potenţială. "El a despicat atunci întunericul ca pe o piele de animal pentru ca să întindă pământul nostru sub soarele său" indică în mod semnificativ RIG VEDA (V.85.1.).
Deoarece conştiinţă divină, solară, este simultan prezentă pretutindeni, lumea şi fiecare atom al lumii sunt divine Stăpânul întregului MACROCOSMOS (DUMNEZEU) este de asemenea Unicul conştient care se află (există în toate lucrurile inconştiente despre care se vorbeşte în RIG-VEDA. Materia, la rândul său, nu este o substanţă brută, incapabilă de transformare altfel decât prin violenţa mâinilor sau a capului nostru care n-au dat naştere la nimic altceva decât la monştrii. Materia este o substanţă divină, care poate "răspunde" în loc de a se opune, ea se poate de asemenea transforma în loc să se antreneze în vechea ei obişnuinţă de gravitaţie descendentă şi dezintegrare. Datorită ignoranţei şi inerţiei ce predomină pe planeta noastră (PĂMÂNT) divinitatea materiei este mult umbrită şi adormită; ea este somnambulă aşa cum spun marii yoghini şi se aseamănă cu un soare pierdut sau "ascuns" cum spune VEDA: "Inconştientul este semnul supraconştientului".
Inconştienţa aparentă a universului material conţine simultan în sine, însă nedesluşit tot ceea ce este revelat veşnic în Supraconştientul luminos. Supramentalul se va folosi deci de lumina sa pentru a trezi lumina corespondentă - aceeaşi lumină divină care există în Materie.
Adevărul de sus va trezi un adevăr jos, căci legea este întotdeauna aceeaşi; doar ceva asemănător poate acţiona asupra perechii sale; pentru aceasta este necesară cea care se află cel mai sus pentru a elibera puterea care se află cel mai jos. Ce este deci această putere? Orice concentrare mentală degajă, datorită proceselor de TRANSMUTAŢIE şi SUBLIMARE declanşate, o căldură subtilă, bine cunoscută de toţi cei care au practicat sau practică oricât de puţin disciplinile yoghine (TAPASYA sau disciplina yoghină înseamnă, deloc ÎNTÂMPLĂTOR, "ceea ce produce căldură"); puterea Supramentală care apare şi se dezvoltă atunci este o căldură de acest gen şi această CĂLDURĂ este în mod nebănuit infinit mai intensă, în celulele corpului.
Această este căldură degajată de trezirea conştiinţei-forţă în Materie şi ea este asemenea intens resimţită în cazul TRANSMUTĂRII şi SUBLIMĂRII potenţialului sexual. Atunci totul se petrece ca şi cum viaţa noastră mentală ar fi fost făcută din argint. În timp ce viaţa noastră supramentală este făcută din aur. Atunci totul se desfăşoară ca şi cum viaţa noastră mentală ar fi o SUI GENERIS (în felul său) vibraţie de argint, nu neapărat rece ci pur şi simplu precum o lumină, o lumină care merge până pe culmi, o lumină cu totul pură, pură şi intensă, dar totodată există în cealaltă (în starea noastră supramentală), o bogăţie şi o putere asociată cu o căldură care o face să fie net diferită.
Această căldură se află la baza tuturor transmutărilor supramentale. De fapt, căldura degajată de arderi sau de alte reacţii chimice, fără a mai vorbi despre energia incomparabil mai mare, eliberată de fuziunile sau fisiunile nucleare, nu este altceva decât expresia fizică a unui fenomen spiritual fundamental, pe care înţelepţii vedici îi cunoşteau foarte bine şi îl numeau AGNI, Focul spiritual din Materie: "Celelalte flăcări sunt numai ramuri ale trunchiului tău, o. Focule! O, AGNI, tu care eşti o putere divină universală, tu eşti nodul ombilical al tuturor tărâmurilor şi al locuitorilor lor; pe toţi oamenii născuţi Tu îi comanzi şi îi susţii întocmai ca un stâlp... Tu eşti capul cerului şi buricul pământului... Tu eşti puterea misterioasă care se află între cele două lumi" (RIG-VEDA 1.59). "Splendoarea Ta, o, Focule, care este în cer şi chiar pe pământ, în plante şi în ape, prin care tu ai întins vastul aer din mijloc, este un ocean viu de lumină care vede prin viziunea divină".
"AGNI (Focul) a intrat în pământ şi în cer ca şi cum ele ar fi una" (RIG-VEDA III.74). Acest AGNI (Focul) suprem este cel pe care marii yoghini l-au descoperit în Materie şi în celulele corpului; el este considerat pârghia de transformare a corpului fizic şi de modificare fizică a lumii. Atunci, în loc să acţionăm asupra Materiei prin mijlocirea deformantă şi greoaie a tuturor determinismelor intermediare, mentale şi vitale, chiar Materia însăşi, trezită la conştiinţa forţei sale, este cea care operează direct propria sa transmutare şi sublimare. În locul unei evoluţii spirituale care pare sfâşiată între cei doi poli - unul al conştiinţei fără forţă care face să apară beatitudinea pasivă a înţeleptului şi celălalt (pol) ipostaza forţei fără conştiinţă, sfârşind în bucuria brută a atomului - Supramentalul restabileşte Echilibrul în fiinţa totală: conştiinţa cea mai înaltă în forţa cea mai puternică sau, cu alte cuvinte, focul Spiritului în Materie. "O Flacără cu 100 de comori", cum spune RIG-VEDA (I..59)
La ora actuală, ştiinţa noastră este într-un anumit sens în avans faţă de conştiinţa noastră şi tocmai de aici rezultă cursa hazardată a destinului nostru planetar.
Similitudinea uluitoare cu puterea nucleară este încă şi mai frapantă atunci când ajungem la descrierea puterii supramentale, aşa cum apare ea yoghinilor avansaţi şi clarvăzătorilor. Am afirmat anterior că cu cât ne ridicăm mai mult în planurile conştiinţei, cu atât mai mult luminozitatea devine mai stabilă, mai continuă, iar clipirile intuitive trec în "strălucirile continue" ale mentalului superior, iar apoi lumina divină se omogenizează. Am putea deci crede că lumina supramentală este un fel de totalitate luminoasă şi perfect imobilă, continuă, fără întreruperi. Dar este remarcabil faptul că Supramentalul este de o calitate luminoasă cu totul diferită de celelalte niveluri de conştiinţă; el reuneşte în acelaşi timp imobilitatea completă şi mişcarea (FRECVENŢA DE VIBRAŢIE) cea mai rapidă posibilă; aici, de asemenea, experimental, cei doi poli sunt reuniţi. Noi putem doar menţiona acest aspect fără a urmări să-l interpretăm.
Iată cum descrie un mare yoghin prima sa experienţă de percepere a luminii supramentale: "Aveam această impresie uluitoare de putere, de căldură, de aur; nu era ceva fluid, era întocmai ca o pulbere. Şi fiecare dintre aceste aspecte (nu pot fi numite nici parcele, nici fragmente, nici chiar puncte (cel puţin dacă nu considerăm punctul în sens matematic, un punct care nu ocupă loc în spaţiu)) era ca de aur viu, era întocmai ca o pulbere de aur cald; nu se poate spune că era strălucitor, dar nu se poate spune nici că era întunecat; nu era nicidecum lumina aşa cum o înţelegem noi, era o multitudine de mici puncte de aur, nimic altceva. Aş mai putea spune că aceste puncte îmi atingeau ochii şi faţa. Şi aceasta se manifesta ca o putere formidabilă, în acelaşi timp, aveam sentimentul unei plenitudini extatice şi al unei păci atotputernice. Această trăire beatifică, oceanică era bogată, era plină. Era mişcarea la apogeul său, infinit mai rapidă decât tot ceea ce se poate imagina şi în acelaşi timp era pacea profundă, absolută, liniştea perfectă". La viteza luminii regăsim, de asemenea, imobilitatea perfectă în mişcarea supremă - imobilitate, dacă privim fenomenul ce se desfăşoară dinăuntru şi mişcare, dacă îl privim din afară.
Mulţi ani mai târziu, atunci când această experienţă îl devenise suficient de familiară, acelaşi mare yoghin o descrie în aceşti termeni: "Este o Mişcare extraordinar de rapidă ce se manifestă ca un fel de Vibraţie eternă, care nu are nici început, nici sfârşit. Este ceva care parcă există dintotdeauna. pentru totdeauna, în eternitate; şi în cazul ei nu există diviziuni ale timpului; doar atunci când este proiectată pe un ecran, ea începe să capete diviziunea timpului; clar, cu toate acestea, nu se poate preciza o secundă, nu se poate spune că a trecut o clipa... este foarte dificil de explicat în cuvinte. Aproape că nici nu ai timp să o percepi că deja nu mai este; ea apare precum ceva care nu are repaus, care nu are început, care nu are sfârşit şi în care este o Mişcare atât de totală - totală şi constantă - încât, în cazul percepţiei sale, ea dă sentimentul unei imobilităţi perfecte. Este absolut indescriptibilă, dar aceasta este de fapt Originea şi Suportul întregii evoluţii terestre... Şi am mai remarcat că, în această stare înaltă de Conştiinţa, Vibraţia depăşeşte forţa sau puterea care concentrează celulele pentru a alcătui o formă individuală. În ziua în care vom ştii să aplicăm această Vibraţie uluitor de rapidă, cu alte cuvinte, această "Mişcare" materiei noastre fizice, vom deţine secretul practic al trecerii de la Materie brută la o Materie mai subtilă şi vom avea primul corp supramental sau, altfel spus, glorios, pe pământ.
Această aparentă imobilitate care se manifestă de fapt printr-o vibraţie extrem de rapidă este fundamentul tuturor activităţilor fiinţei supramentale. Ea este ABC-ul practic al tuturor disciplinelor care tind către Supramental. poate chiar ABC -ui oricărei acţiuni eficiente în această lume. Am spus deja că imobilitatea (care apare atunci) - se înţelege interioară - are puterea de a controla toate energiile împreună cu vibraţiile acestora: şi dacă în anumite situaţii vom reuşi să rămânem total liniştiţi în microcosmosul fiinţei noastre, fără cea mai mică vibraţie de răspuns, atunci FĂRĂ ÎNDOIALĂ că vom putea stăpâni nu contează ce agresiune, animală sau umană. Această uluitoare putere a imobilităţii nu este realizată decât atunci când începem cu adevărat să fim conştienţi de marea Linişte Divină din spate şi când suntem capabili, în orice moment, să facem un pas în retragere şi să privim atunci totul de foarte departe de circumstanţele exterioare, ca şi cum ne-am afla la mii de kilometri distanţă de ceea ce privim. Atunci putem fi cu totul în afară pentru a putea stăpâni ceea ce se găseşte înăuntrul vieţii.
Totuşi, ceea ce este ciudat (deşi la urma urmelor este perfect natural), este faptul că această putere Supramentală nu poate fi cu adevărat obţinută decât atunci când suntem cu totul în afară, când ne aflăm cu totul pe această Bază eternă, în afara timpului, în afara spaţiului - ca şi cum Dinamismul suprem n-ar putea răsări decât din imobilitatea supremă. Acest aspect ar putea părea la prima vedere paradoxal, dar cu toate acestea, practic, el este comprehensibil. Atunci putem înţelege că dacă conştiinţa obişnuită, care se mişcă la cea mai mică adiere a vântului, ar intra în contact cu această misterioasă "pulbere de aur cald", ea ar fi instantaneu măturată şi dezagregată. Numai imobilitatea totală poate suporta această Mişcare. Este demn de remarcat că ceea ce i-a uimit atât de mult pe cei care au văzut fiinţe umane care au realizat plenar starea de Conştiinţă Supramentală era această copleşitoare imensitate imobilă pe care o simţeau, atât de compactă, atât de densă, de parcă ar fi pătruns fulgerător într-un infinit solid.
În lumina acestei realităţi, putem înţelege întregul sens al acestei mici fraze spuse de o asemenea fiinţă umană care a realizat Conştiinţa Supramentală: "puternica imobilitate a unui spirit nemuritor". Prin forţa uluitoare a acestei imobilităţi, asemenea fiinţe umane au lucrat aproape neîntrerupt timp de zeci de ani, manifestând o energie divină nesfârşită pentru a face să coboare din plin lumina lui DUMNEZEU în Materie", angrenându-se în paralel în bătăliile cele mai extenuante ale inconştientului, fără să fie doborâte de oboseală. "Dacă atunci când conduci acţiuni măreţe şi faci să devină evidente rezultatele gigantice, eşti totodată capabil să realizezi (conştientizezi) că tu nu faci nimic, CI TOTUL SE FACE PRIN TINE, atunci să ştii că DUMNEZEU şi-a retras vălul de pe ochii tăi... Dacă, chiar atunci când stai singur, imobil şi tăcut pe piscul muntelui, eşti simultan capabil să conştientizezi că în mod enigmatic tu conduci revoluţii, atunci cu adevărat ai viziunea divină şi eşti eliberat de aparenţe". Aceste cuvinte aparţin yoghinului SRI AUROBINDO.
Imobilitatea este baza firească a puterii Supramentale, iar tăcerea este condiţia esenţială a funcţionării sale perfecte. Conştiinţa Supramentală nu se supune deloc criteriilor mentale sau morale pentru a decide asupra actelor sale (pentru că nu mai există aproape deloc "probleme"); ea acţionează totdeauna fulgerător, natural şi spontan. Această spontaneitate uluitoare este semnul distinctiv al Supramentalului; spontaneitate a vieţii, spontaneitate a cunoaşterii, spontaneitate a puterii. În viaţa obişnuită, noi căutăm să cunoaştem ceea ce este bine sau drept şi, când credem că am aliat, încercăm cât de cât să ne materializăm gândul. Conştiinţa Supramentală nu caută să cunoască, nu caută să ştie ce anume trebuie făcut şi ce nu trebuie făcut; ea este totdeauna perfect tăcută, imobilă şi trăieşte spontan dar TOTAL fiecare secundă a timpului, fără tensiune către viitor. În cazul ei, în fiecare secundă, în liniştea deplină a conştiinţei, cunoaşterea dorită cade firesc precum o picătură de lumină; astfel, putem cunoaşte aproape fulgerător ce anume trebuie făcut, ce anume trebuie spus, ce anume trebuie văzut, ce anume trebuie înţeles.
Gândirea supramentală nu este o punte necesară pentru a atinge lumina; ea de fapt este o săgeată venită din lumină. "În marea întindere (a lui DUMNEZEU), totul se întâlneşte şi este perfect ştiut", spune RIG-VEDA (VII.76.5). În cazul fiinţei umane care a realizat Conştiinţa Supramentală, de fiecare dată când un anumit gând sau o viziune îi trece prin conştiinţă, ACEST GÂND (sau VIZIUNE) nu mai este deloc o speculaţie asupra viitorului, ci un act imediat.
Este foarte important să ne dăm seama că în cazul fiinţei umane care a realizat plenar Conştiinţa Supramentală, acolo, fiecare gând, fiecare sentiment, este de fapt ÎN REALITATE un act. Cunoaşterea, în cazul Conştiinţei Supramentale, este în mod automat şi fulgerător înzestrată cu o imensă putere. Aceasta este pentru că de fapt Cunoaşterea Supramentală este o cunoaştere adevărată, care vede tot, iar o cunoaştere adevărată este o cunoaştere care fulgerător poate foarte mult. Noi cei care nu am atins încă starea de Conştiinţă Supramentală nu avem o asemenea putere pentru că de fapt nu vedem totul. Deocamdată, această viziune totală (caracteristică VIZIUNII SUPRAMENTALE) scapă aproape în totalitate consideraţiilor noastre momentane; ea vede prelungirea fiecărui lucru sau fiinţă în timp, ea nu este un "FIAT (= SĂ FIE! în limba latină) arbitrar care va răsturna traiectoria, ci este pur şi simplu întocmai ca o presiune luminoasă care va accelera mişcarea şi care va pune, fiecare lucru, fiecare forţă, fiecare eveniment, fiecare fiinţă, în contact direct cu propriul său conţinut de lumină divină, cu propria sa posibilitate divină şi cu felul care le-a pus în mişcare.
Aşa cum anterior am mai spus, energia subtilă caracteristică stării Supramentale este, un ferment evolutiv extraordinar de puternic. Poate că ar trebui să indicăm aici cum este această putere manifestată practic în viaţă şi în actele puţinelor fiinţe umane care, datorita progreselor lor spirituale, o încarnează, dar ne este clar că orice explicaţii am oferi, acestea nu sunt satisfăcătoare pentru toţi, sau cel puţin nu reprezintă mai nimic pentru aceia care nu au realizat-o ei înşişi. Tocmai de acrea, ne mulţumim doar să spunem că experienţa stării Supramentale nu va începe să fie cu adevărat semnificativă decât în ziua în care ea va deveni o posibilitate colectivă şi asupra acestui aspect preferăm să păstrăm tăcerea.
De altfel, este foarte semnificativ că acţiunea acelora care au atins plenar starea Supramentală de Conştiinţă este adeseori de neînţeles chiar şi în cazul acelora care beneficiază din plin de ea, din simplul motiv că el nu pot înţelege cu adevărat un anumit aspect decât situându-se pe acelaşi plan cu el. O fiinţă umană tocmai de aceea NU POATE SĂ ÎNŢELEAGĂ MAI MULT DECÂT EA ÎN REALITATE ESTE. Adeseori, datorită nivelului nostru limitat de conştiinţă. noi nu vedem decât clipa, nu şi miracolul care pregăteşte această simplă privire, această secundă de lumină care se va coace timp de 20 de ani sau peste 3 secole, ascunsă complet de întunecimile noastre, înainte de a deveni "naturală".
Dificultatea noastră de a vorbi clar şi pe înţelesul tuturor despre această uluitoare putere se datorează faptului că avem o noţiune falsă despre putere. Când vorbim despre putere, mulţi dintre noi ne aşteptăm imediat la lucruri sau aspecte fantastice, dar nu aceea este adevărata Putere şi nici acela nu este adevăratul fantastic al Universului; când Supramentalul acţionează, el nu o face mimat prin răsturnări mirifice, întocmai ca un praf în ochi, ci printr-o inefabilă acţiune liniştită, ca şi cum această acţiune ar fi veşnică şi ea împinge lumea şi fiecare lucru ori fiinţa din univers către propria sa perfecţiune, trecând cel mai adesea prin toate măştile imperfecţiunii. Adevăratul miracol, în cazul PUTERII SUPRAMENTALE, nu constă în a forţa lucrurile, ci în a le împinge în mod armonios, în secret, aproape în taină, către propriul lor centru, astfel încât LA UN MOMENT DAT, din adâncul lor chiar ele să recunoască acest chip care este propriul lor chip divin
Pentru cel care a realizat plenar starea de Conştiinţă Supramentală nu există nici un miracole poate cu excepţia acestei clipe extraordinare a recunoaşterii, când nimic altceva nu mai este în afara acestui centru divin, în această situaţie, individul este cheia puterii supramentale, deoarece fiinţa supramentală ocupă simultan nu numai o poziţie transcendentă şi o poziţie cosmică, ci şi o poziţie individuală; triplul HIATUS al experienţei, care separă monistul, panteistul şi individualistul este astfel anulat; poziţia sa transcendentă nu neagă lumea şi individul, nici poziţia sa cosmică nu-l privează de transcendent şi de individ, dar poziţia sa individuală nu-l desparte deloc de trancendent şi de univers (MACROCOSMOS).
În cazul de faţă este evident că el nu a sărit la capătul scării pentru a atinge ţelul, ci a parcurs toate treptele evolutive de sus până jos; în această situaţie nu există nici o fisură nicăieri, nici un punct care să lipsească şi, pentru că el şi-a păstrat individualitatea în loc de a exploda într-o zonă de tranziţie luminoasă, el poate ORICÂND VREA nu numai să urce, dar să şi coboare marea scară a existenţei şi astfel el poate să-şi folosească individualitatea ca pe un pod sau ca pe o legătură în Materie între ceea ce este foarte înalt şi ceea ce este foarte jos. Menirea sa pe pământ este să pună în legătură, direct, Forţa supremă şi individul, Conştiinţă supremă şi Materia; el poate astfel să unească cele două capete. El este un căutător al Realului pe pământ. De aceea, avem speranţa că determinismele oarbe care comandă acum lumea Moartea, Suferinţa, Războiul - ar putea fi transformate prin intermediul acestui Determinism suprem, deschizând astfel calea unei noi evoluţii în Lumină.
Atingând cât mai mulţi starea de Conştiinţă Supramentală, putem prevedea o evoluţie spirituală, în care revoluţia materială nu este decât o umbră sau o reflexie.
Cel care a atins plenar starea de Conştiinţă Supramentală nu acţionează şi nu se mişcă decât ca şi cum ar fi ghidat şi mişcat de Divin. Yoghinii foarte avansaţi acţionează neobosiţi astfel încât Supramentalul, ca stare plenară de Conştiinţă, să coboare aici pe Pământ şi să fie pentru cât mai mulţi oameni o capacitate predominantă, nouă. Yoghinii aspiră că creeze o specie umană nouă pentru care supramentalul va fi o stare permanentă de conştiinţă, întocmai aşa cum acum mentalul este o stare de conştiinţă permanentă pentru oameni. Şi tocmai ca să nu ne înşelăm asupra intenţiilor sale, un mare yoghin. SRI AUROBINDO, a spus: "Departe de mine dorinţa de a propovădui o religie nouă sau veche, pentru viitorul umanităţii, în cazul realizării stării de Conştiinţă Supramentală de către foarte multe fiinţe umane nu este deloc vorba despre întemeierea unei noi religii, ci DOAR de deschiderea (DEBLOCAREA) unei căi care încă este blocată pentru marea majoritate a fiinţelor umane".
Încă nu ştim dacă aventura trezirii la cât mai multe fiinţe umane a stării de Conştiinţă Supramentală va reuşi. Un aspect este însă evident pentru cel capabil să-şi dea seama: RISHI-i vedici nu au putut debloca această cale pentru majoritatea fiinţelor umane şi din această cauză el nu au putut deschide "marea trecere" pentru toată lumea; de aceea el nu au putut transforma realizarea lor spirituală, personală într-o realizare colectivă permanentă. Atunci a existat, fără îndoială, o cauză care nu a permis aceasta. Rămâne de aflat, dacă această cauză încă mai este prezentă.
= SFÂRŞIT =