ALB

CURENTUL COSMIC SUPREM, SUBTIL COLORAT ALB STRĂLUCITOR
SEMNIFICAŢIA CULORII ALB

Culoarea alb se situează la extremitatea cea mai de sus a gamei cromatice căci ea include într-o proporţie egală toate celelalte şapte culori principale. Absolută şi neavând alte variaţii decât cele ce se referă la strălucirea sau matitatea sa, culoarea ALB simbolizează atât absenţa cât şi suma sau transcenderea tuturor culorilor prin integrarea acestora în unitatea supremă. ALBUL se plasează astfel, atât la începutul cât şi la încheierea vieţii diurne şi a lumii manifestate, iar aceste aspecte îi conferă o valoare ideală, asimptomatică. În etapa încheierii vieţii diurne - momentul morţii este de asemenea un moment de tranziţie cromatică ce se află la graniţa dintre vizibil-invizibil şi, prin urmare, el reprezintă un alt început. Albul - "CANDIDUS" (în limba latină), este culoarea reprezentativă a candidatului, adică a celui care îşi va modifica în curând condiţia (în trecut, la romani, candidaţii la funcţiile publice se îmbrăcau în alb). În ceea ce priveşte colorarea tradiţională, specifică a punctelor cardinale este normal ca, pentru marea majoritate a oamenilor, albul să reprezinte Estul sau altfel spus, acel punct, FOCAR extrem şi misterios de unde Soarele - astrul divinei lumini diurne - se naşte dimineaţa în fiecare zi. În acest caz, culoarea alb are o valoare limită, la fel ca şi extremitatea cea mai îndepărtată a liniei infinite a orizontului. Albul este culoarea supremă a transcenderii în sensul la care se referă anumite modalităţi secrete şi efective "de trecere", el este cel mai adesea culoarea privilegiată a acestor procedee enigmatice prin intermediul cărora se operează transformări profunde în fiinţă după schema tradiţională clasică a tuturor iniţierilor: moarte şi renaştere.
Albul argintiu este albul selenar şi mat al morţii care absoarbe fiinţa şi o introduce în lumea lunară a frigului şi a feminităţii; el conduce fiinţa prin energiile sale subtile la absenţă, la vidul nocturn, la starea somnambulică ce generează dispariţia conştiinţei şi a culorilor diurne. Albul strălucitor solar este acela al întoarcerii; este albul mirific al zorilor, unde reapare bolta cerului, încă fără culori, dar extraordinar de bogată prin potenţialităţile de manifestare din care microcosmosul fiinţei umane şi macrocosmosul s-au "reîncărcat", sau se vor REÎNCĂRCA, precum nişte acumulatori electrici, în timpul trecerii prin pântecele nocturn, care este sursa latentă a întregii energii manifestate. La ASFINŢIT, culoarea albă coboară de la o strălucire intensă la matitate, iar la RĂSĂRIT, culoarea albă se amplifică de la matitate la o intensă strălucire, în ele însele, aceste două momente distincte de trecere sunt vide şi suspendate sau încremenite între absenţă şi prezenţă. Între lună şi soare. Atunci ele se află între cele două faţete sau laturi ale sacrului. Întreaga semnificaţie a culorii alb şi a utilizărilor sale spirituale şi divine decurge din această observare a naturii, de la care au plecat toate culturile umane, construindu-şi după aceea propriile lor sisteme filosofice şi iniţiatice.
W. KANDINSKY, un pictor sensibil şi inspirat pentru care problema misterioasă a culorilor depăşea cu mult simplele consideraţii legate de estetică, s-a exprimat mai bine decât oricine asupra acestui subiect, spunând: "Albul, pe care adesea îl considerăm ca pe o non-culoare este în realitate simbolul unei lumi în care atât toate culorile, cât şi toate proprietăţile substanţiale ale materiei au dispărut. Asupra sufletului nostru, albul acţionează profund transfigurator şi elevant precum liniştea divină absolută. Această linişte nu este însă deloc moartea, căci în şi prin ea se revarsă necontenit potenţialii germeni binefăcători ai vieţii. ALBUL, pentru mine, este un nimic, CEVA plin de exuberanţă juvenilă, sau mai bine zis, el este nimicul TOT de dinaintea oricărei naşteri, sau altfel spus, care se află dinaintea, oricărui început. Poate că astfel a rezonat la început cu energiile ascunse ale vieţii pământul, alb şi rece, în timpul epocilor glaciare. Fără să-i numeşti zori, aceste aspecte nu se pot descrie mai bine".
În orice gândire autentic iniţiatică şi spirituală, moartea precede viaţa, orice naştere fiind cel mai adesea o renaştere. Datorită acestui fapt, albul este simultan la origine, atât culoarea morţii, cât şi aceea a doliului. Culoarea ALB mai este şi acum considerată astfel în tot Orientul şi tot astfel a fost privită multă vreme, chiar şi în Europa, mai ales la curtea regilor Franţei.
În aspectul său negativ şi nefast, albul livid, bolnăvicios este opus roşului; această nuanţă înfricoşătoare de ALB este culoarea vampirului disperat ce tocmai caută sângele - condiţia lumii diurne - ce s-a retras din el. Nuanţa aceasta stranie de ALB este culoarea linţoliuiui (giulgiului), culoarea tuturor fantomelor, a tuturor apariţiilor spectrale; este culoarea- sau mai degrabă absenţa ciudată a culorii care îl caracterizează pe piticul Oberon al lui Aiberih al Nibelungilor, rege al Albilor sau al Elfilor.
ALBUL este de asemenea culoarea strigoilor şi aceasta explică de ce primul om alb care le-a apărut negrilor din tribul BANTU din Camerun a fost numit NANGO-KON, adică strigoiul-alb, ceea ce a făcut ca mai întâi, toţi locuitorii pe care acesta i-a întâlnit să fugă de el; apoi, după ce s-au asigurat cu toţii de intenţiile sale paşnice, fiecare a revenit pentru a-i cere noutăţi despre părinţii săi decedaţi pe care se presupunea că-i cunoaşte, de vreme ce în mod evident, el venea de pe tărâmul morţilor. Adesea, în diferite procedee secrete iniţiatice, după cum remarcă Mircea Eliade, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei împotriva morţii.
În alte cazuri am spune că este mai degrabă culoarea plecării către moarte în acest sens, se ştie că Aztecii considerau în concepţia lor spirituală că viaţa umană şi unitatea lumii manifestate - sunt condiţionate în întregime de traiectoria aparentă a soarelui; tocmai de aceea la ei ESTUL- era alb. ESTUL, prin care apărea astrul zilei, (SOARELE) era denumit "casa de ceaţă"; el reprezenta astfel VIAŢA, adică intrarea în DIVIN.
Din acest motiv, războinicii jertfiţi zilnic pentru a asigura renaşterea Soarelui, erau conduşi la locul sacrificiului împodobiţi cu puf alb (SOUM) şi încălţaţi cu sandale albe (THOM) care, izolându-i de sol, erau în viziunea sacrificatorilor suficiente pentru a arăta că ei nu mai aparţineau acestei lumi, dar încă nici celeilalte. În această tradiţie se spunea că: "albul este culoarea primilor paşi ai sufletului înaintea zborului războinicilor jertfiţi" (SOUM). Din aceeaşi sursă se ştie că toţi zeii panteonului aztec ale căror mituri conţin tema sacrificiului urmat de renaştere, purtau podoabe albe.
Din aceleaşi motive, Indienii Pueblo din America de Nord plasează culoarea albă la Est, aşa cum o confirmă faptul că în gândirea lor, Estul este legat de ideile de vară, de celălalt tărâm (Veşnicele Plaiuri ale vânătoarei) şi de spiritualitate.
În acest sens este demn de reţinut că această culoare (ALB), fiind o culoare a estului, este o culoare solară. Ea este de asemenea şi culoarea aurorei şi a zorilor, acest moment de vid total dintre noapte şi zi, când lumea onirică încă acoperă orice realitate, fiinţa este atunci oarecum inhibată, detaşată, suspendată într-un fel de vid alb şi pasiv; acesta este motivul fundamental pentru care acest moment misterios este de fapt momentul favorit al percheziţiilor, al atacurilor prin surprindere, al execuţiei pedepselor capitale în care o tradiţie enigmatică încă vie cere condamnaţilor la moarte să poarte o cămaşă albă, care este de fapt considerată o cămaşă a supunerii şi a abandonării faţă de voinţa DIVINĂ, aşa cum avem obiceiul cu veşmântul alb al celor ce vin să primească Sfânta Cuminecătură sau chiar rochia albă a logodnicei ce se îndreaptă spre locul sacru unde urmează să se desfăşoare celebrarea nunţii; acestei rochii ALBE i se spune rochie de nuntă, dar în realitate ea este rochia celei ce se îndreaptă spre nuntă; nunta odată îndeplinită, albul va face loc, în cazul virginei, roşului, tot aşa cum prima manifestare a zilei pe fondul alb şi sublim neutru al zorilor va fi marcat de apariţia roşiei Venus şi abia apoi vom putea vorbi despre nunta zilei. Aceeaşi albeaţă imaculată o descoperim şi în sala dn operaţie, unde bisturiul chirurgului va face să curgă sângele. Culoarea ALBĂ este culoarea purităţii care la origini nu este o culoare pozitivă de natură să exprime faptul că ceva anumit tocmai a fost asumat, ci ea este o culoare pasivă, neutră - ce arată uneori doar că nimic nu a fost îndeplinit încă sau că nu mai trebuie să fie realizată acesta este sensul iniţial secret al albului virginal şi acesta este motivul pentru care sunt îngropaţi în ritualul creştin copiii, înfăşuraţi într-un giulgiu alb, care este împodobit cu flori albe.
În Africa Neagră, unde riturile iniţiatice condiţionează întreaga structură a societăţii, albul de caolin - alb neutru - este culoarea tinerilor circumcişi pe durata întregii lor şederi departe de lume; ei îşi acoperă cu acest caolin faţa şi uneori tot corpul complet nud, pentru a arăta printre altele că momentan, ei sunt în afara corpului social: în ziua precisă în care ei se vor reintegra în societate, albul va face loc roşului. În Africa la fel ca şi în Noua Guinee, văduvele care sunt situate temporar în afara societăţii, îşi acoperă atunci faţa cu alb neutru; în Noua Guinee, simultan cu aceasta, ele îşi retează un deget de la o mână; această mutilare are o semnificaţie evidentă: ele consideră ca în acest mod amputează falusul care i-a trezit, în cursul acestei o doua naşteri erotic iniţiatice care a fost căsătoria lor, pentru a reveni la stadiul de latenţă, imaginea nediferenţiatului originar, care este alb precum oul cosmic al orficilor şi ele consideră că astfel, deznădejdea lor le repune în starea de aşteptare a unei noi treziri amoroase.
Se mai poate constata la o analiză atentă că această albeaţă neutră este uneori o albeaţă matriceală, maternă sau, cu alte cuvinte, o sursă pe care un singur semn al "baghetei magice" va trebui să o trezească la viaţă. Va curge astfel primul lichid hrănitor, laptele, bogat în potenţial vital încă neexprimat, încă plin de vise, laptele mamei pe care sugarul îl bea încă înainte de a-şi fi deschis ochii spre lumea diurnă, laptele a cărui albeaţă este cea a crinului şi a lotusului - ele însele fiind de asemenea imagini vii ale devenirii şi trezirii, pline de promisiuni mirifice şi virtualităţi; laptele, lumină fermecătoare a argintului şi a lunii care, în plenitudinea sa, este arhetipul femeii frumoase, fecunde, cu sânii mari şi fermi, plină de vitalitate şi feminitate promiţătoare de bogăţii şi aurore.
Astfel, progresiv, se produce o modificare şi ziua urmând nopţii, spiritul se trezeşte proclamând splendoarea unui alb intens, propriu luminii zilei care este predominant solar, pozitiv şi masculin. Calului alb al visului diafan care este uneori purtător de moarte îi urmează caii albi ai lui Apolo pe care omul nu-l poate fixa cu privirea fără a-şi pierde vederea.
Valorizarea pozitivă a albului strălucitor care rezultă este totodată profund legată de fenomenul iniţiatic. ALBUL nu este doar un atribut al postulantului
(al celui care cere) sau al candidatului la MAREA TRECERE ce se îndreaptă spre moarte, ci şi un atribut al celui ce se revelează pe sine, al celui ce spiritual renaşte victorios în urma încercării prin care a trecut cu succes.
Culoarea ALB este prezentă în toga virilă, simbol al afirmării superioare, al responsabilităţilor asumate, al puteri lor dobândite şi recunoscute, al renaşterii îndeplinite, al consacrării. La începuturile creştinismului, botezul, acest ritual iniţiatic - se numea iluminare. Atunci numai după ce pronunţa făgăduinţele ferme către Dumnezeu, proaspătul Creştin, abia născut la viaţa divină cea adevărată prin IISUS CRISTOS îşi lua în spate - după cuvintele lui Pseudo-Denys - "haine de o strălucitoare albeaţă". Pentru că, adaugă tot el: "scăpând de atacurile pasiunilor rele graţie unei neclintite şi divine stării sufleteşti şi aspirând cu ardoare la Divina unitate, tot ceea ce avea botezatul până atunci dereglat intră în ordine şi tot ceea ce era defectuos cu ajutorul atotputernic al lui DUMNEZEU se face mai frumos. Botezatul străluceşte după botez de întreaga lumină divină care acum îi este proprie şi se dăruieşte în continuare unei vieţi pure şi sfinte." (PSEO, 91)
La celţi, în special, acest alb strălucitor, pozitiv era culoarea rezervată clasei sacerdotale: druizii erau aici îmbrăcaţi în alb. În afara preoţilor, numai regele, a cărui funcţie era tangentă şi corespundea între anumite limite cu cea sacerdotală şi care, în plus era considerat un războinic perfect însărcinat cu o misiune spirituală extraordinară, avea dreptul să poarte veşminte albe. Regele Nuada avea drept metal regal simbolic, argintul care totodată era considerat şi culoare regală.
În galeza veche, cuvântul "VINDO-S" are simultan semnificaţia de "alb" şi de "frumos". În mod asemănător, cuvântul irlandez "FIND" înseamnă în acelaşi timp şi "alb" şi "sfânt": expresie "IN DRONG FIND" care să traduce prin "ceata albă" este folosită adeseori la hagiografie pentru a desemna îngerii; în dialectul britanic al limbii celte, cuvântul "GWENN" semnifică totodată "alb" şi "preafericit" (LERD 27-28).
În budismul japonez, aureola albă intens strălucitoare şi lotusul alb pur sunt asociate cu (gestul specific de punere la unison (MUDRA) PUMNUL CUNOAŞTERII". Acest gest secret simbolic implică "a nu ţine absolut nimic în pumnul strâns"; el aparţine marelui înţelept şi eliberat BUDDHA şi se află în opoziţie cu roşul şi respectiv cu gestul (MUDRA) concentrării mentale.
În accepţiunea sa divină diurnă, albul intens strălucitor care este o culoare profund iniţiatică, devine astfel culoarea revelaţiei, a graţiei Divine, a transfigurării uimitoare ce trezeşte şi rafinează înţelegerea pe care chiar o şi depăşeşte: în acelaşi timp albul intens, pur este culoarea teofaniei din care o mică parte va rămâne sub forma unei aureole strălucitoare de lumină, ce este într-adevăr suma tuturor culorilor subtile manifestate sub forma ALBULUI STRĂLUCITOR ce există în jurul capului tuturor celor care cu adevărat L-au cunoscut pe Dumnezeu şi poate fi percepută prin clarviziune. Această albeaţă, orbitor strălucitoare, triumfală nu poate apare plenar vizibilă decât deasupra fiinţelor care au atins cel mai înalt grad de îndumnezeire.
"Iisus i-a luat atunci cu el numai pe Petru, Iacob şi Ioan şi i-a condus departe de ceilalţi pe un munte înalt ce se afla în apropiere. Şi a fost transfigurat în lumină de un ALB STRĂLUCITOR, graţie credinţei sale perfecte în DUMNEZEU şi s-a transformat chiar şi la faţă devenind uluitor de frumos dinaintea lor şi veşmintele sale erau atunci albe şi strălucitoare, de o asemenea albeaţă, atât de pură, cum nici un înnălbitor de pe pământ nu ar fi putut vreodată să o realizeze. Ilie le-a apărut tot atunci şi el dinainte împreună cu Moise şi amândoi au stat imediat după această apariţie, de vorbă cu Iisus." (Sf. Ev. Marcu 9, 2-5).
Ilie este uneori considerat în tradiţia biblică stăpânul principiului subtil vital ce este simbolizat de foc - culoarea sa fiind roşie; după tradiţia islamică însă, Moise este asociat propriei conştiinţe Divine, absolute a fiinţei a cărei culoare este albul strălucitor; acest alb pur, intens şi ocult al luminii subtile interioare, este de fapt lumina ultimă "SIRR" şi acest aspect secret, este un mister fundamental al tradiţiei spirituale autentice, sufite.
Şi la sufiţi se regăseşte de asemenea legătura ocultă dintre alb şi roşu. Albul pur şi strălucitor este culoarea esenţială a înţelepciunii ETERNE transmisă de DUMNEZEU de la origini şi ea reprezintă printre altele însăşi vocaţia devenirii umane; roşul în schimb este culoarea fiinţei umane letargică şi pierdută în obscurantismul lumii care se complace să rămână prizonieră a propriilor sale limitări fantasmagorice şi piedici. Datorită acestui amestec uneori fiinţa umană este analogic reprezentată ca un arhanghel înroşit cu aripi imense. "În realitatea mea fundamentală eu sunt perfect alb: pentru că de fapt sunt o fiinţă divină străveche, un Înţelept desăvârşit a cărui esenţă ultimă este lumina alb strălucitoare. Dar, la un moment dat am fost şi eu aruncat în Puţul întunecat. Uită-te cu mare atenţie şi cu dragoste la asfinţit şi în zori; acestea sunt amândouă momente magice de balans între două lumi misterioase: o parte stă orientată către ziua divină ce albeşte pe cel pregătit, o alta stă orientată către noaptea ce înnegreşte pe cel care se complace să decadă; din acestea provin purpura mirifică a crepusculului dimineţii şi negura crepusculului de seară".
Profund solar, albul intens strălucitor şi pur devine simbolul conştiinţei diurne ce se deschide "muşcând" foarte bine realitatea: dinţii albi strălucitori sunt pentru cei din tribul BAMBARA (negrii din Senegal şi Mali) simbolul inteligenţei. Albul strălucitor se apropie deci considerabil de galbenul intens de aur; astfel se explică foarte bine asocierea celor două culori pe drapelul VATICANULUI, prin care de fapt se afirmă domnia lui Dumnezeu pe acest pământ.